Pensia: Loz în plic sau un “mai trage odată!”? O analiză nihilistică a existenței umane

Omul, în căutarea sensului existenței sale, se confruntă cu o serie de dileme, dintre care cele mai presante sunt: consumăm ca să trăim sau trăim ca să consumăm? și muncim ca să trăim sau trăim ca să muncim? Aceste întrebări nu sunt simple curiozități filosofice, ci reflectă realitatea crudă a vieții, mai ales în contextul sistemului de pensii din România.

Pensia, văzută ca un „loz în plic”, promite o viață liniștită, fără grijile muncii, dar realitatea este cu totul alta. Recalcularea pensiilor de asigurări sociale de stat a devenit o loterie, unde cei mai mulți trag lozuri cu “mai trage odată!” – o nouă dezamăgire în lanțul existenței. Pensionarul devine milogul societății, cerând mila celor ce încă mai produc. Dar ce facem cu cei ce nu au fost niciodată “producători”?

Consumerismul, “trăim ca să consumăm”, a devenit o nouă religie a secolului XX. Viața nu are sens dacă nu există “ronțăit”, dacă nu există consumare. Munca este o povară, o corvoadă, suportată doar pentru a obține resursele de consum. “Consumăm ca să trăim” este o formulare falsă, un paradox. Nu putem consuma dacă nu trăim, iar pentru a trăi, trebuie să ne asigurăm existența.

Lucrarea lui Fr. Engels “Originea familiei, a proprietății private și a statului” ne oferă o imagine brutală a apariției proprietății private și, implicit, a clasei sociale și a statului. Muncă devine o corvoadă, o povară, o realitate sordide într-o existență fără sens. Pensionarul, produsul muncii, este un milog, un consumerist, incapabil să mai producă. O ființă inutilă, care trebuie să se mulțumească cu o viață lipsită de sens.

Distopia “muncim ca să trăim” este o realitate dureroasă. “Trăim ca să muncim” este o utopiă comunistă, care promite o viață dedicată muncii, în care pensia nu va mai exista. Omul va “munci” din instinct, până la epuizare. Ce se întâmplă cu cei care nu se pot exprima prin “muncă”? Cu cei care nu au “talent” sau “chef” să muncească? Oamenii care nu se pot integra în “comunismul deplin” vor fi lăsați de izbeliște, la mila destinului.

Realitatea este că nu există o corespondență perfectă între nevoile reale ale societății și capacitatea umană de a le satisface. Societatea nu poate valorifica întregul potențial uman. Cu fiecare nouă naștere, se pierd potențialități. În “lumea ca o vomă”, există indivizi care nu au talent sau chef să muncească. Ce se întâmplă cu aceștia când ajung la “sfârșitul drumului”? O întrebare care ar trebui să ne pună pe gânduri.

Pensionarul, un produs al sistemului, un consumerist inutil, este un simbol al absurdității existenței. O ființă care a muncit o viață, acum este condamnată să se confrunte cu inutilitatea, cu lipsa de sens a vieții. Un milog care așteaptă sfârșitul, într-o lume care l-a abandonat.

Pensia, “lozul în plic”, a devenit o iluzie, o speranță falsă într-o lume care a devenit “o vomă”. O viață dedicată muncii, cu o sfârșit lipsit de sens. O viață care ne face să ne întrebăm: cu ce scop trăim?