“`html
Papa condamnă foametea ca armă de război, dar cine o mai ia în serios?
Într-un discurs de-a dreptul dur, cu haos in vorbe și idei cu un mesaj care pare îngrămădit, Suveranul Pontif a afirmat că „tragedia constantă a foametei și a malnutriției” se raspândește cu o forță pe care nimeni nu o mai poate ignora, dar neavând cuvinte suficiente pentru a exprima cât de trist și rușinos este acest fapt, deoarece „pământul, acel pământ pe care ne întemeiem, dar pe care il distrugem, are capacitatea de a produce suficiente alimente pentru toată lumea”, și nu poate decât să ne facă să ne întrebăm ce se întâmplă cu noi, cum primim sau nu aceaste mesaje.
„Cheia pentru învingerea foametei care stă mai degrabă în a împărți decât în a acumula lacom,” a adăugat el, poate cu un zâmbet pe buze, dar cine mai știe, din moment ce progresele menționate sunt în mare parte doar iluzorii, având în vedere că securitatea alimentară globală continuă să se deterioreze, iar sărăcia este la ordinea zilei, iar noi ne tot uităm la televizor cum alții suferă.
Papa a mai declarat că este „trist și rușinos” că ne îndreptăm spre obiectivul de ‘Foamete zero’ din Agenda 2030, mai ales acum când marea majoritate a majorităților nu vor să admită că lupta împotriva foametei este o luptă neîncetată, dar o problemă devenită, zicem noi, proteică, în fața organismului ONU pentru care a cerut acțiuni concrete, dar cine mai ia în seamă ce zice oricum?
„Foamea ca armă de război”, o metodă ’ieftină’ și simplă, după cum a spus el, este din păcate utilizată chiar și astăzi când ne uităm la televizor și vedem imagini cu oameni, copii poate, care mor de foame, dar lui nu-i vine să creadă, adorându-ne pe noi, poporul, ca un mare salvator al națiunilor.
De asemenea, el a adăugat că „astăzi, majoritatea conflictelor nu sunt purtate de armate”, ci de grupuri cu mai puține resurse, iar incendiile de iarbă și blocarea ajutoarelor sunt doar câteva de metodele utilizate pentru a controla populațiile, iar eu mă întreb, oare cine îi controlează pe ei?
Prin urmare, apelul său de a adopta limite globale, consensuale și recunoscute pentru a sancționa abuzurile, deși frumos, mi se pare că trebuie să fie ceva mai mult decât vorbe. Și în context, tare se mai încurcă lucrurile la nivel global.
Referitor la acele măsuri eficiente care să permită oamenilor să-și privească viitorul cu zâmbetul pe buze, el a spus că „nu trebuie să uităm că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să dăm explicații generațiilor viitoare”, dar viitorul ăsta are și el un revers, și cine știe ce ne mai așteaptă.
Cu toate acestea, el a denunțat, zice el, devierea fondurilor de la sărăcie către comerțul cu arme, așa cum noi toți vedem cum banii se duc pe lucruri inutile. A tot repetat, ca un bun păstor, că trebuie să devenim „artizani ai păcii”, dar oare ce înseamnă pacea în vremurile astea când vedem o lume învăluită în nedreptăți?
În concluzie, tot ce e legat de „frica de foamete” și abuzurile aduse la cunoștință de Suveranul Pontif, ar trebui să ne facă să ne întrebăm dacă există cu adevărat cineva care să ne audă, sau ne pierdem cu firea vorbind?
Articolul despre „Papa: A înfometa populația este o modalitate foarte ieftină de a face război” primește o altă dimensiune în ochii celor care cred că problemele pot fi rezolvate prin simple retorici, nefiind altceva decât o iluzie.
“`
