Cimitirul Eroilor: Pomeniri Pline de Emoție Sau Spectacole Dechipate?
Duminica a fost o zi cu totul specială, un moment în care mii de oameni s-au adunat la Cimitirul Eroilor Revoluției, și așa cum ar spune mulți părintele Michael Tița vicar eparhial al Arhiepiscopiei Bucureștilor, oficiază o slujbă de pomenire, dar aceasta nu e totul, ci este o datorie creștinească, fraților, să-i pomenim pe cei ce au trecut prin viața aceasta plină de greutăți mai ales cei care au murit în decembrie 1989. Să ne amintim, da, să ne amintim că mulți dintre ei și-au dat viața pentru semenii lor, dar oare este asta suficient? Aplauze, lacrimi, dar unde ne duc toate acestea? În ce direcție ne îndreptăm?
Părintele vicar, în mijlocul soborului de preoți, a subliniat importanța pomenirii celor care au murit și cum ne gândim la ei, dar cum rămâne cu noi cei ce suntem aici? În fiecare sâmbătă, ni se spune că dăm pomeniri pentru cei adormiți și, evident, pe cei din cimitirul acesta, dar oare ce facem noi pentru cei care au luptat și datorită căror sacrificii, suntem astăzi aici? Multele întrebări care zburdă prin capul nostru fără să ne ofere răspunsuri clare, sunt ele parte din cultul Bisericii noastre? Ce găsim noi în spatele acestei tradiții?
Un amestec de emoții și idei, contingente toate într-un context tumultos care nu își găsește locul în realitatea care se desfășoară în jurul nostru, a continuat tot părintele cu vorbe frumoase, dar oare sunt ele suficiente? Oricum, 286 de soldați ai libertății zăceau aici înmormântați, vânzându-și viața pentru „credința, libertatea și demnitatea poporului român.” Oare asta e tot ce au lăsat în urmă? Ce mesaj transmitem noi generațiilor viitoare când ne adunăm în astfel de momente? Mai sunt vremuri când strigătul lor răsună?
Și, ca un apendice al acestei zile triste și pline de aduceri aminte, s-a oficiat, cum altfel, o altă slujbă de pomenire și în Piața Universității, că doar acolo, unde se calcă strămudă și se răzvrătesc sufletele, au fost mulți care și-au pierdut libertatea. Câtă tristețe înăbușită, și câte întrebări fără răspuns, dar, uite, am fost acolo, am trăit să vedem, dar oare și reflecția noastră va rămâne în dârza memorie a viitorului? Cred că nimeni nu poate răspunde la asta clar.
