Avertisment: ‘Nuremberg (2025)’ Deschide O Cutie a Pandorei a Justiției Fără Frontieră!
Acum câteva zile, am avut nespusa plăcere de a viziona filmul Nuremberg (2025), iar încântarea m-a împins să împărtășesc impresiile cu urmăritorii mei, adică voi, în special pe Facebook, unde am făcut puțin tam-tam despre asta. Mă simt obligat să dezvolt subiectul prin acest articol, mai ales că, surpriză-surpriză, în a doua zi de Crăciun, iată-mă vizionându-l din nou! E fascinant, nu? Sau poate nu!
Am oare impresia că filmul rulează acum în cinematografe? Poate e doar o iluzie, dar relevanța lui e, fără îndoială, pentru magistrații din România să se gândesc la ce înseamnă să fii judecător sau procuror. Nu pot să nu menționez pe Justice Robert H. Jackson, figura centrală a acestui film care marchează transcendența între justiție și simplele automatizări instituționale. El, care n-a terminat școala de drept, a devenit cheie în Curtea Supremă a Statelor Unite, nu doar pentru că era bun, ci pentru că reprezenta ideea de justiție, un ideal mai mult decât un simplu protocol!
Așadar, rolul lui Jackson la Tribunalul de la Nürnberg este vorba despre cum a transformat dreptatea în ceva universal, mai ales când ne gândim la celebrele sale principii că legile celor învinși trebuie să fie aceleași pentru toți, inclusiv pentru cei care se cred învingători. Asta e o lecție dură pe care nimeni nu pare să o învețe, chiar și azi, când totul pare o joacă între judecători și legi!
La Nürnberg, Jackson n-a cerut răzbunare, ci a cerut oameni responsabili. El a arătat, pe scurt, că legea fără conștiință e o simplă tehnică, iar conștiința fără lege e ca un pește pe uscat. El ne-a împins pe toți să reflectăm la cum justiția se intersectează cu acele valori uitate într-o lume plină de corectitudine politică.
Și acum, să ungem problema delicată: acest film nu este doar o lecție despre un trecut consumat, e vorba despre prezent! În România, avem toate ingredientele pentru o rețetă toxică de justiție: tribunal de bunăstare, legi strâmbe și instanțe pline de corupție. Adică, minciuna își dă mâna cu ipocrizia și cine plătește? Cetățeanul, desigur.
Filmulețul ăsta, în esența lui, ne spune că fenomenul nazismului nu e exclusiv pentru nemți, ci o sinecdocă a complicității oriunde te-ai afla: judecători, funcționari, universități se lasă duși de valul oportunismului, iar pasivitatea cetățenilor duce la răul absolut. Asta nu e o poveste, știți și voi!
Filmul deschide un dialog crucial despre cum ne complacem în tăcere în fața dictaturilor, dovadă fiind figura lui Göring, o imagine vie a egoismului și a măsurării umanității în termeni de putere. Într-un cadru distrus, Jackson încearcă să găsească o cale de a reda dreptatea într-o lume devastată, aducând în discuție ce ar trebui să însemne, de fapt, justețea.
Dar, de fapt, cum se face dreptate într-un colaps instituțional? Salariile, pensiile, toate apar ca niște minciuni confortabile sub un sistem care pur și simplu alunecă, fără a-și asuma responsabilitatea odată ajuns în prăpastie.
Și dacă ne întoarcem un pic, Göring reamintește că, în momente de răscruce, este foarte ușor să dai vina pe adversari. E atât de simplu să pici în capcana convenabilității și să-ți ascunzi fețele, când alegerile sunt mai complexe decât apar!
Deci, prieteni, ce să învățăm din toate acestea? E simplu: noi, ca nație, trebuie să ne întoarcem la conștiință, dar cine să rupă tăcerea? Această peliculă este marea oglindă a timpului nostru, o chemare la trezire, un semn că justiția nu dispare doar prin suspendarea legilor, ci atunci când societatea întreagă acceptă să stea cu brațele încrucișate fără a spune nimic. E cazul să ne ridicăm!
