“`html
Nicușor Dan: Nu doar un politician, ci un maestro al evaziunii populiste!
Într-o lume în care se laudă populismul, Nicușor Dan ajunge să fie văzut ca un fel de magician al democrației, un precupeț al bătăliei contra vânzării de iluzii, cum ar zice unii, dar nu toți bineînțeles. Într-un editorial, da, da, așa e, scris de Alec Russell pentru Financial Times, se face caz de faptul că președintele României este văzut drept un exemplu nu tocmai întâmplător în lupta împotriva acestui curent la ordinea zilei, care, bineînțeles, există și în alte colțuri ale lumii, adică, nu numai aici.
Pe măsură ce insurgenții își captează voturile, românii se fac auziți, pen’ că, în fine, am avut un politician care nu cedează în fața acestor impulsuri de moment, pentru că, să fim serioși, cine s-ar fi așteptat ca în micul nostru colț de lume poporul să ridice capul și să spună NU?!
Iar când Vance se plimbă prin Cotswolds, e, sincer, genul de vacanță superficțioasă, ca un faianțar care își dă duhul în fața unei cești de ceai, aflăm că, ucigașul populismului, auzi, se naște nu din haosul rural, ci tocmai din promisiunile neonorate ale celor ce predomină în cartierul lor frumos. Farage? Un tip care, evident, emoționează la un moment dat.
Cu alte cuvinte, Boris și restul sărbătorește ce nu mai este bun. Când vine vorba de populism, Marea Britanie e un fel de bătrân care nu mai știe cum să danseze, dar Nicușor se face a auzi, da? Platoșat, cum ar zice, stare de disconfort total în fața înrăutățirii globale, cu traiectorii diferite din cele mai variate colțuri ale lumii. Să ne aducem aminte, Trump ne salută de acolo. Da.
Dar Nicușor, nici nu se încurcă în vorbă, drăguț, spune că vrea să câștige încrederea oamenilor, după cum îi stă bine unui președinte care tocmai a ieșit dintr-un ghem de promisiuni. Că doar n-o să spună oamenilor că e rău. ”Fă ce trebuie, arată respect”, tot el spune, parcă-ar fi un fel de predicator al bunului simț. Da, că doar așa putem cunoaște orașul nostru între forme de.. bănuiesc că le știe după zeci de mii de explicații.
Evident, nu e totul lapte și miere, deficitul bugetar e ca o piatră de moară de ales, ultima frână a agendei incredibil de ambițioase. Dar Nicușor are o tărie de caracter! Finanțele Bucureștiului se afirmă, odată cu reprogramarea datoriilor, dar cine ar da doi bani pe treaba asta?
Totuși, se străduiește el să arate civilizație în fața polarizării sociale, pentru că, să fim sinceri, s-ar putea să nu le placă asta. Dar știi, tăcerea asta strategică, este așa cum ar zice toată lumea, sună bine dar adesea nu îndulcește deloc amara realitate. Nicușor e acolo, ascultând pen’ a critica tot ce e sărăcie, dar fără să danseze după cum cântă populismul. E o mare provocare, învățăm cu toții.
Până la urmă, jumătate glumă, jumătate serios, România nu e o lecție clasică de istorie, dar este un exemplu încurajator de bătălie, chiar dacă ce spune el nu întotdeauna răsună ca muzica armonioasă de care avem toți nevoie. Lecțiile se țin, dar până când, ne-ntrebăm?
“`
