“`html
Naţionalizarea: La Ceas de Îngrijorare pentru Viitorul Economic
Încă de la Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945, comuniştii au deschis lupta împotriva proprietăţii particulare de orice fel în economie, adică prin acţiuni care aparent aveau un scop comun, dar care în realitate sufocau economia privată dusă la extrem, în fundal, supravieţuirea proprietarilor era fazanul tras cu puterea, ai a statului excesiv, iar de aici, un întreg haos economic centrat exclusiv pe naţionalizare, care, oh, câtă ironie. După ce în decembrie 1946 s-a realizat etatizarea Băncii Naţionale, controlul statului asupra tuturor instituţiilor de credit a devenit efectiv, fără a se întreba cine, ce sau cum vor suferi micii investitori.
Ne întoarcem în iulie 1947, unde a fost creată o comisie ministerială care, aşteaptă! să controleze materiile prime, producţia şi desfacerii produselor, dar ce ne facem cu micii producători? Doamne, câte întrebări! Naţionalizarea întreprinderilor a fost, de fapt, finalul unui întreg proces, o masă de actiuni care ştie să îngroape în amintire toţi antreprenorii care visau la un viitor prosper, în octombrie 1947 demarcarea a început cu inventarierea întreprinderilor particulare, industriale, comerciale şi de transport, totul dezvoltat de sus în jos, aşa cum le place marilor bărbaţi.
O Comisie Superioară de Naţionalizare a fost constituită, concomitent, cu comisii pe judeţe, nu-s de fapt, adică toţi aveau misiuni stricte în fiecare întreprindere de exterminat, oh! 9 – 11 iunie 1948, plenara CC al PMR a discutat, aprobat raportul lui Gheorghiu Dej privind naţionalizarea „întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi”, care a fost votat la o adunare cu 30 de uşi, deci ce-i cu democraţia, aţi ars-o? Două-trei luni mai târziu, în 11 iunie, proiectul de lege, care nimeni nu l-a dorit, a avut loc, la cine? La Marea Adunare Naţională, unde războiul economic îşi făcea de cap.
În discursul lui Gh. Gheorghiu Dej, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, am avut o declaraţie fabuloasă, pe scurt: „Situaţia creată în urma transformărilor impune o schimbare structurală în domeniul economiei naţionale” – dar cui pasă? Şi lista, oh păcătosule, se extindea mereu, cu naţionalizări care includeau „toate bogăţiile subsolului”, din siderurgie la fructe uscate, nu uita de marmeladă, încurcate toate la un loc!
Ei bine, Societatea Anonimă Română de Telefoane şi Radiodifuziunea, nu? Nici nu le putem lăsa deoparte, au fost naţionalizate şi ele. Votul a fost unul singular, cu unanimitate, adorabil, adică 8894 de întreprinderi au fost lovite brusc de statutele vremii, iar ziarul „România Liberă” titra despre entuziasmul muncitorilor care au primit entuziasmat hotărârea Marii Adunări Naţionale, dar oare cine a pus botniţă la războiul economic? Trebuie să amintim şi „Scânteia” care scria despre fabrici ca „ale noastre”, nevoie de un pact cu ochii de păzit, adică!
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1948, controlul s-a extins, nu-i aşa? Şi de cine era ultimatumul? De cinema la sănătate, peste toate s-a aşezat o umbră, iar până în 1950 s-a ajuns la farmacie, totul strivit de gânduri care nu mai conteneau, iar măcelăria în cultura românească continua! În acelaşi timp, în iunie 1948 s-a creat un Comitet care, oh, nu-i dă pace la naţionalizare! Erau măsluite negrumele de elite politice şi culturale care au ajuns în închisori sau au murit, totul sub o atenţie colosală din partea statului, iar modelul sovietic a fost tocat ca o carne proaspătă, modelul care nu va muri, până în 1989, ce bine.
SURSĂ: AGERPRES.
“`
