Modernistul Mircea Săucan în Dosarele Securității: O Carte Care Descoperă Omul Din Spatele Filmului

Romina Soica, istoric de profesie, a publicat în 2024 la editura clujeană Mega lucrarea “Modernistul”, Mircea Săucan în dosarele Securității. Cartea, a cărei titlu surprinde doar parțial complexitatea și anvergura cercetării, este mult mai mult decât o simplă culegere și adnotare a unor documente aflate astăzi în custodia C. N.S.A.S.

Lui Mircea Săucan i s-a deschis un dosar de verificare (dosarul nr. 10.407) la data de 17 X 1966. Dosarul a fost închis șase luni mai târziu, deschiderea sa fiind determinată de evenimentele din jurul filmului Meandre, de delațiunile ce i-au însoțit producția și de acuzele de modernism. Dosarul avea să poarte chiar numele Modernistul.

În ciuda unui număr consistent de documente întocmite în respectiva perioadă (note informative, concluzii ale ofițerilor, planuri de măsuri, corespondență de familie interceptată și transcrisă), multe dintre ele nu tocmai amabile la adresa regizorului, în pofida unor zvonuri și considerații ce propagau informații referitoare la abaterile de la normele ideologice ale vremii ce le-ar conține filmul, precum și la starea de sănătate mintală a artistului (în comunism cine se opunea liniei partidului era frecvent declarat nebun), personaje cu grad înalt din ierarhia Departamentului Securității Statului au decis încheierea verificării șase luni mai târziu.

Romina Soica subliniază însă în repetate rânduri că Mircea Săucan a devenit interesant pentru Securitate cu mulți ani înainte, de fapt încă de la începutul carierei sale de regizor. Adică după revenirea sa în țară, odată cu încheierea studiilor universitare de specialitate făcute la Moscova. Acolo, asemenea altui regizor relativ cunoscut al vremii, Gheorghe Turcu, l-a avut profesor pe un artist pe nume Gherasimov. Pare-se nici el tocmai riguros pe linie de vreme ce, la un moment dat, a fost criticat de însuși Hrusciov. Regizor a cărui vizită în România chiar în perioada agitațiilor și controverselor din jurul filmului Meandre nu a scăpat neobservată de oamenii Securității.

Aparent, în anii 50, atunci când Mircea Săucan a făcut primele lui filme, regizorul nu prea avea de ce să ridice probleme. Era fiu de comunist încă din ilegalitate, devenise el însuși membru PMR, era garantat de faptul că își făcuse studiile la Moscova. Numai ceva mai târziu, respectivele studii aveau să se transforme în probleme, aceasta în strânsă legătură cu distanțele pe care conducerea comunistă de la București avea să le ia față de URSS și față de politica și conducerea de acolo. Tot mai târziu, odată cu schimbările de personal de la vârful PMR, recte cu românizarea conducerii acestuia și câștigarea categorică a luptei pentru șefia partidului de Gheorghe Gheorghiu-Dej și marginalizarea tot mai accentuată a comuniștilor evrei, etnia lui Mircea Săucan va începe și ea să deranjeze. Cum vor deranja legăturile artistului cu artiști și jurnaliști din străinătate. În special cu un anume Henry Chapier care nu prea se știa bine cum a izbuit să vadă filmul Meandre și i-a consacrat o cronică laudativă în publicația pariziană Combat. Cronică ce a deranjat establishmentul cinematografic românesc.

Atunci de ce interesul aparent prematur și evident constant stârnit în rândurile Securității de cariera lui Mircea Săucan? Pesemne, fiindcă de la bun început (1957) aceasta nu s-a supus necondiționat comandamentelor ideologice ale vremurilor. “Arta m-a ajutat să scap de orice fel de ideologie”, afirma la un moment dat regizorul. Faptul a devenit vizibil și deranjant pentru decidenții vremii îndeosebi în anul 1961, odată cu filmul Țărmul n- are sfârșit. Care a fost interzis și nu a fost proiectat public decât în 1992. Și nu în România, ci în Israel. Unde regizorul a emigrat în 1987. Săucan avea să fie redescoperit în patria natală ceva mai târziu. Au contribuit la aceasta critici precum Alex Leo Șerban, Iulia Blaga, Marian Sorin Rădulescu, Cristian Tudor Popescu, Radu Cosașu.

Chiar dacă autoarea cărții nu a identificat în arhive alte dosare de verificare sau de urmărire deschise după 1967, e mai mult ca sigur că Mircea Săucan a rămas pe mai departe interesant și pentru partid, și pentru Securitate. Care nu aveau cum să nu reacționeze la tendințele inovativ-nonconformiste vizibile mai întâi în filmul Alerta și mai apoi în lung metrajul O sută de lei. Care a fost prezentat publicului într-o formă drastic cenzurată, ciopârțită, niciodată acceptată de regizor.

Conform mărturisilor Rominei Soica, mărturisiri făcute într-o Notă asupra ediției, “Modernistul”, Mircea Săucan în dosarele Securității își află originea în teza de doctorat intitulată Cinematorgrafia- instrument de propagandă în perioada 1945-1965. Cartea este concepută în trei părți mari. Prima dintre ele analizează etapele din cariera și emanciparea ideologică a lui Mircea Săucan. Sunt comentate adesea cu lux de amănunte și cu recurs la o bibliografie consistentă toate filmele de pe fișa de creație a regizorului. De un interes aparte bucurându-se Când primăvara e fierbine, Țărmul n-are sfârșit, Meandre și O sută de lei.