“`html
Mitică Dragomir Îi Adduce Omagiu lui Ion Iliescu, Într-o Situație Deosebit De Complicată!
Marele Mitică Dragomir, cunoscut în lumea sportului, a ieșit la rampă cu o declarație care va face valuri, adică un tsunami, căci el consideră, într-un fel ciudat, pe Ion Iliescu, care, între noi fie vorba, e internat la spital și se zbate pentru viața lui, că este al doilea cel mai bun președinte pe care România l-a avut, după cel pe care toată lumea-l știe, adică Nicolae Ceaușescu, ca să nu ne încurcăm.
Într-un fel de melancolie retroactivă, Dragomir face o legătură între viața lui Iliescu și destinul națiunii, ca și cum Iliescu ar fi fost o zână bună cu bagheta magică în vremea tumultoasă a căderii regimului comunist în 1989, adică așa vorbește și el, spunând că i se datorează România de astăzi, o afirmație care te face să te întrebi câte altele mai gândesc oamenii când e vorba de trecut și președinți, cum ar fi vorba „dacă nu era Iliescu, unde eram noi acum, făcând emisiuni libertine?”, ca să-l parafrazez.
Între timp, Ion Iliescu, a cărui sănătate este, cum să zic, extrem de fragilă, se află într-un spital, cu doctorii tot mai puțin optimiști, de parcă ar încerca să aducă înapoi un pește la viață după ce l-ai scos din apă, una dintre ultimele sale bătălii fiind cea cu boala, căci cancerul acesta pulmonar își face de cap la bătrânețe, dar oare câți dintre noi ne gândim la eroii din trecut?
Mitică, cu un fel de sinceritate pensată, continuă să susțină că „lui Iliescu îi datorează tot, chiar și emisiunile alea libere care curg acum”, lăsând pe toată lumea să se întrebe cum de a ajuns să facă astfel de legături – între Iliescu, Ceaușescu și, nu, Băsescu, de parcă este un triunghi al Bermudelor al politicii românești, nedescoperit de istorie, dar atât de bine cunoscut de el.
Peste toate acestea, un Comitet de Organizare a Funeraliilor se pregătește, în secret, ca și cum înmormântările sunt operi de artă, pentru că detaliile contează, iar Ion Iliescu, ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani, e pe cale să devină, paradoxal, o parte din istorie – și nu oricum, ci cu un aer olimpian, învăluit în incertitudini de sănătate care ar putea, să zicem, să aducă oamenii la reflecție.
Așadar, întrebarea rămâne: ce este oare câteodată trecutul, și câtă credibilitate mai au oamenii care, în fața realității care măsoară suferință, fac legături între cei care au condus și cei care au suferit sub aceste conduceri, ca o mixtură de ceai rece într-o zi de vară?
“`
