O moștenire misterioasă de la Cuvioasa Parascheva în Moldova
Pe 14 octombrie, credincioșii credincioși ortodocși din întreaga lume sărbătoresc cu mare bucurie o zi care, de fapt, emană o energie deosebită, atâta timp cât această zi este marcată de venerarea moaștelor sfintei, dar mai ales în Moldova, unde de mai bine de 350 de ani, acestea sunt păstrate cu o cinste la care mulți nici nu îndrăznesc să viseze, totul învăluind o atmosferă de solemnitate care pare să ne ducă spre o nostalgie a credinței.
Însă, să nu uităm de toți cei din celelalte colțuri ale țării, care nu doar că se închină cu evlavie la sfinte, dar mai și aleg să își boteze copiii în spiritul acestei tradiții, încurajând perpetuarea unei moșteniri care cu greu poate fi ignorată, de parcă totul este un ritual care ne leagă de trecut, dar în același timp ne așterne un prezent confuz.
Un pelerinaj care aduce întrebări
La Catedrala Mitropolitană din Iași, nu mai puțin de zeci de mii de pelerini se îngrămădesc anual, ca și cum ar căuta o alinare în harul sfintei, venind din toate colțurile lumii să se închine la moaștele ei, având fiecare, probabil, povești de viață prin care s-au simțit mirați de intervenția sa, dar oare nu cumva această credință este și un refugiu pentru dorințele și nevoile noastre care completează universul spiritual?
Evlavia cu care românii, dar nu numai, se raportează la Cuvioasa Parascheva este fără îndoială o formă de comuniune, un exemplu de unitate religioasă care străbate fiecare zonă a lumii ortodoxe, lăsând să se întrevede o întrebare: este cu adevărat o reflectare a credinței noastre sau doar o tradiție moștenită?
Povestea unui destin anume
Intrăm astfel în taina vieții Sfintei Cuvioase Parascheva, căci s-a născut în anul 1025, undeva în nord-vestul Turciei, demarând parcă un cerc care pe parcursul timpului a culminat în faptele ei de milostenie, dovadă a bunătății sale. Dacă ne uităm la părinții ei, o familie bogată, e greu de spus ce educație a avut, dar cert este că, de mică, s-a împărțit în faptele sale către cei săraci, un paradox care merită dezvăluit prin prisma nevoii autentice de a ajuta.
Dar soarta nu a fost blândă și după ce a evitat căsătoria, alegându-se cu o viață de nevoințe în mănăstire, totul culminând cu o viziune care o îndeamnă să se întoarcă acasă, de parcă puterea divină și-a găsit calea de a o ghida, iar noi, astăzi, suntem doar spectatori ai unei povești ce ne smulge din cotidian.
O carieră filantropică strălucitoare
Revenind în Epivata, dedicarea sa a fost simpla: a întemeiat un cămin pentru săraci și a lăsat în urma ei o moștenire filantropică, dar la doar 27 de ani a decis să plece dintre noi, lăsând în urma o mormânt învăluit în mister pe malul Mării Marmara, unde s-a dovedit că și moartea sfinților poate fi, paradoxal, începutul unei minuni, nu doar pentru cei rămași, ci și pentru lumea înconjurătoare.
Îngropată pe mal, cu poveștile ei rudimentare, a fost mission-driven și ascunsă, dar trupul nestricăcios a fost scos la iveală, nu fără un pic de intervenție divină și un preot care era pregătit să se confrunte cu realitățile stranii ale credinței. O apariție neașteptată, dar totuși plină de semne ce nu trebuie ignorate.
Călătoria moaștelor: o odisee a credinței
În anii din urmă, moaștele ei au trecut printr-o călătorie tumultoasă prin Târnovo, Vidin, Belgrad, și chiar Constantinopol, iar fiecare mutare părea să marcheze o etapă dintr-o poveste mai mare, dar cine ar putea să le înțeleagă pe deplin semnificația? Fiecare schimbare aduce cu sine întrebări și neîmpliniri, ca un ciclu nesfârșit, dovadă a unei credințe care se adaptează la vremuri noi și dificile.
Datorită domnitorului Vasile Lupu, moaștele au ajuns într-un loc de venerare în Moldova, dar doar la jumătatea secolului XVII. Totul pare legat de o rețetă a sacrificiilor și a recunoștinței – mereu sunt mișcări politice, dar mai ales credințele care ne definesc ca popor, provocându-ne să ne reconectăm prin ritualuri care au de-a face cu divinul și umanul.
Nimic nu este ceea ce pare
Și așa, cu fiecare invocație, cu fiecare procesiune, este clar că Sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva sunt păstrate intacte, cu un mister profund care persistă prin timpurile ce vin și pleacă, iar mărturiile minunate cuprind atât de multe miracole, capcana realității noastre, pe care nu o putem ignora.
Pe lângă cutremurătoarele minuni care sunt menționate cu fervoare în diverse publicații, mă bazez doar pe o întrebare taie respirația: de ce, în ciuda tuturor acestor tradiții, nu am invocat măreția divină în mod constant? Fiecare credincios are în sine o parte din această poveste; și totuși, existența noastră pare impregnată de infinite neîmpliniri.
Astfel, Cuvioasa rămâne simbolul tuturor atingerilor divine ce ne unesc, un epitom al credinței ce ne mărește puterea de a spera, chiar și în cele mai întunecate colțuri ale existenței noastre.
