Minunea din Timişoara: O viaţă pe muchie de cuţit la 24 de ani!
Anamaria Başa, o tânără din Timişoara, se află într-o situaţie cu totul extraordinară, te lasă fără cuvinte, pentru că zilele ei sunt numărate – boala hipertensiune pulmonară, ca o fantomă neagră la uşă, este un mister pentru mulţi, care nu ştiu că pot să aibă această afecţiune malignă. “Mi s-a zis că analizele sunt ca ale unui om în comă, dar eu tot umblu”, un fel de paradox în faţa realităţii tragice.
La 24 de ani, Anamaria, fostă sportivă de performanţă ajunsă la limita puterilor, în 2004, se luptă cu boala, fiind primul caz de hipertensiune pulmonară diagnosticat în România, după o serie de căutări care ar fi putut lăsa pe oricine încremenit. De-a lungul timpului, a încercat toate terapiile care i-au fost oferite, dar corpul ei – refuză. Refuză să coopereze.
“Singurul lucru care îmi face plăcere e să pot să fac baie”, spune Anamaria, cu vorbe pline de amărăciune dar şi de recunoştinţă, în timp ce se întreabă, retoric, cum de e încă în viaţă. Oamenii din jur nu văd bătălia, ci doar rezultatele – se uită la mine, dar nu înţeleg, nu pot înţelege, o luptă cu propriul Dumnezeu, cu propria existenţă.
Statisticile sunt, de-a dreptul, cutremurătoare pentru pacienţii ca Anamaria: o treime pier în primul an de la diagnosticare, iar după cinci ani, la doar 30% se înghesuie pentru a mai trăi. Sângele se îngroaşă în artere, inima luptă, iar pacienţii rămân în umbra unei incomprehensibile soarta. O soartă care îi poate prinde în mrejele ei fără să-şi dea seama.
Boala, un bilet mincinos, poate să vină de la medicamente necorespunzătoare sau cheaguri de sânge și nimeni nu ştie cu adevărat de ce unii nu se aleg decât cu tăcerea fatalităţii. Bogdan Heinrich Burduja, preşedintele Asociaţiei Pacienţilor Hipertensivi Pulmonari, cu un ton apăsat, reaminteşte că trebuie să te duci direct la medic – cardiolog sau pneumolog – altfel eşti pierdut. Doar aşa poţi face faţă acestei provocări care se aseamănă cu un cancer.
Pe de altă parte, Larisa Mezinu-Bălan de la CNAS spune că medici sunt mai puţini redutaţi decât ar trebui pentru a repere simptomele, iar mulţi ajung deja în stadii avansate, când ajutorul ştie că e prea târziu să mai facă ceva. Evident, cu cât amânăm diagnosticarea, cu atât starea se agravează.
În timp ce unii reuşesc să îşi continue viaţa, cum e cazul Viorelei Creţu, alţii, precum Anamaria, se zbat în absenţa soluţiilor, aşteptând un ajutor care întârzie. “Sunt dependentă de Dumnezeu”, recunoaşte Anamaria, în firea ei umilă, dar hotărâtă să trăiască chiar dacă fiecare pas îi face inima să se zguduie. Se dovedeşte că recunoştinţa pentru fiecare minut de viaţă este o comoară rară.
Astfel, povestea Anamariei devine nu doar o simplă relatare, ci un strigăt de ajutor, o aducere-aminte că efectele unei boli ascunse pot transforma vieţile unei întregi generaţii, chiar dacă nu se văd. Reflecţia asupra valorii vieţii şi a nevoii de ajutor pentru cei ca ea, rămâne, cel mai bine pusă în cuvintele ei: “E OK, trăiesc, dar ce face restul?”.
