Migranții Economici: Povești de Dor și Singurătate în Bruxelles

Într-o suburbie a Bruxellesului, la marginea unui cartier industrial, o comunitate de muncitori români se luptă cu singurătatea și dorul de casă. Aceștia sunt poveștile lor, tapiseria existenței lor de zi cu zi, văzută de aproape, fără înfrumusețări.

Ei au plecat din satele sărace din Moldova, din grădinile din Olt, din locuri unde se cultivă legume vândute pe nimic. Ei sunt tați, fii, soți, migranți economici care muncesc câte 10-11 ore pe zi departe de familiile lor ca să-și construiască o casă în țara în care nu trăiesc, ca să-și țină copiii la școală în țara în care nu trăiesc, ca să semene porumb în țara în care nu trăiesc.

Pe șantierele belgiene, unde frigul e apăsător

Pe acoperișul unui șantier din Anvers, la -8 grade Celsius, Vasea, Ghiță, Marius, Iulică și Valerian, atenți să nu alunece pe pojghița de gheață, lucrează la hidroizolația clădirilor. Fețele lor sunt învinețite de frig, buzele uscate, iar pielea de pe mâini crapă dureros sub mănușile de protecție.

Gheorghe Chiponca, 44 de ani, din Albești, județul Botoșani, a lucrat 15 ani în România la hidroizolații. În 2019 a plecat în Belgia la firma de hidroizolații Roteam, înființată de trei frați din Craiova. Deși câștigă peste 3.000 de euro pe lună, programul e dur, iar viața aspră din construcții i-a afectat sănătatea: în primul an de muncă în Belgia, a avut dureri mari de stomac și a fost operat de ulcer.

„Mie nu-mi lipsește casa, mie-mi lipsește cine mă întâmpină acasă”, spune Gheorghe. „Sunt zile bune și zile rele, când te enervezi și spui: «Gata, mai stau puțin și plec». Dar după aia îți revii, cam așa e toată lumea.”

Pelerinajul infinit prin orașele României

Fratele lui Gheorghe, Mihai Chiponca, 46 de ani, povestește cum el și fratele său au plecat de acasă la începutul anilor 2000 ca să scape de sărăcia din Moldova. Au muncit în construcții prin toată țara: Bistrița, Galați, Brăila, Constanța, Craiova, București, Pitești, Ploiești, Drobeta-Turnu Severin, Reșița, Timișoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Zalău, Sibiu, Brașov, Miercurea Ciuc, Cluj-Napoca.

„Am fost tot timpul în mișcare, din șantier în șantier, fără să am răgazul să-mi construiesc o viață sau un acasă”, spune Mihai. „Două relații am pierdut pe chestia asta, pe plecat prin țară și umblătură.”

„Acum am 46 de ani; timpul trece”

Mihai își amintește cu amărăciune de anii pierduți. „Nu plecam pentru distracție, nu mă duceam de dragul de a merge la Cluj sau la Bruxelles. Dacă aveam pe cineva acasă, era altceva. Poate restrângeam modul de gândire, poate mă mai trăgea de mânecă: «Trebuie să stai cu mine ».”

„Acum am 46 de ani; timpul trece. Dacă îmi iau o femeie și fac un copil, o să zică la grădiniță «E bunicul» și aia nu prea e în regulă. Eu poate o să mă duc pe lumea ailaltă și copilul o să rămână singur. Pentru că dacă stau aici [în Belgia], nu o să ajung la pensie.”

O viață grea, marcată de dor și singurătate

Mihai și Gheorghe au ieșit prima dată din țară în anii 2005-2006, când au fost împreună cu un cumnat în Germania să lucreze în agricultură. Au cules căpșuni și fructe de pădure, într-un program infernal, fără timp liber.

În Bruxelles, unde trăiesc și lucrează de cinci ani, respectiv trei ani, nu au fost niciodată în Grand-Place, nu au văzut primăria și Maison du Roi, nu au vizitat ciocolateriile celebre.

„Uite unde suntem acum: în Zaventem [cazările muncitorilor români sunt într-o suburbie, la 12 kilometri de centrul orașului]. E duminică [singura zi liberă]. Duminica trebuie să mă duc să-mi iau un pui, ceapă, banane, iaurt, o smântână – ce-mi mai trebuie pe aici”, spune Mihai.

Mulți dintre cunoscuții și prietenii lor din Albești sunt plecați la muncă în străinătate; se intersectează uneori pe șantierele din Belgia sau în fermele din Germania.

„Am un vecin care e în Spania de 13 ani”, spune Mihai. „Mai am un prieten bun care a fost vreo opt ani în Portugalia, acum e prin Spania de vreo cinci. Am pe cumnată-meu care are vreo 12 ani în Germania; a venit acasă un an și acum e iar în Germania cu copiii lui amândoi. Asta e numai strada mea. Am mai sus niște vecini care sunt în Germania de vreo opt ani, lucrează tot la acoperișuri [ca mine]. Sunt mulți – sunt mulți.”

„Uite, mă faceți să plâng”

Duminica, la cazările muncitorilor români din Zaventem, mesele sunt pline cu sticle de vin de țară, coniac, bere, suc și energizante, brânză, slănină și cârnați.

Bărbații vorbesc despre soțiile și copiii lor care au rămas în țară, despre ratele la bănci care i-au împins să plece, despre dor și singurătate, despre viața în satele din Moldova, despre primarii care n-au fost în stare să facă sisteme de canalizare, despre politicienii care sunt toți la fel.

Pe măsură ce orele trec și sticlele se golesc, devin mai vulnerabili, vocile le tremură și privesc pe ecrane fotografii zâmbitoare cu aniversările de la care au lipsit. Când îi întrebăm despre soția și băiatul lui, Marian își acoperă ochii rușinat: „Uite, mă faceți să plâng”. 

Marian Copilău, pescarul care a devenit constructor

Marian Copilău, 42 de ani, a crescut în comuna Giurgeni din județul Ialomița, acolo unde Brațul Borcea se reunește cu Dunărea. A învățat să pescuiască de la bunicul lui, apoi a vândut peștele pe șosea.

La sfârșitul anilor ’90, pe drumul național 2A, se vindea pește la greu. Autostrada Soarelui încă nu era gata, iar mașinile mergeau la mare pe acel drum. „Vindeam de toate, de la caras la sturion [pescuitul sturionului s-a interzis în România abia în 2006]. Fiecare avea concesionat kilometrul lui de Dunăre și stăteai la rând 7-8-10 bărci ca să dai cu plasa. Era enorm de mult pește pe vremea aia”, spune Marian.

Când micile afaceri cu pește n-au mai mers, Marian a lucrat în agricultură și a plecat apoi în Franța să lucreze la o fermă. A stat trei luni, cât a fost de muncă, apoi s-a întors în România.

În 2008, a plecat din nou în Franța cu un prieten ca să lucreze în construcții. A trăit aproape 12 ani în Franța, unde a adus-o mai târziu și pe soția lui și unde în 2013 i s-a născut băiatul.

„Doar supraviețuiam în Franța. Unii au reușit în Franța”

Marian câștiga 1.900 de euro pe lună în Franța, iar soția lui, care lucra doar în weekend la curățenie, 400-500 de euro; chiria era 1.000. „Doar supraviețuiam în Franța; a fost greu. Unii au reușit în Franța. Am prieteni care au venit singuri și au rămas singuri și au reușit, adică au strâns. Și eu am strâns, dar după ce am cunoscut-o pe a mea, mâncam la un restaurant, ieșeam la o pizza, ne îmbrăcam.”

„Să reușești înseamnă să stai departe de familie și să te privezi de mici bucurii?”, îl întreb pe Marian. 

„Voilà. Mie îmi plăcea să ies, să beau un vin bun. Dar nu m-a deranjat chestia asta [că nu am strâns bani]. Sănătos să fiu.”

„Iubire, aici plec”

În 2019, după aproape 12 ani în Franța, un cumnat l-a convins să se întoarcă în România și să lucreze în același domeniu: hidroizolații. Familia s-a mutat la soacra lui Marian din Țăndărei.

„Ce dracu’ să fac cu 3.000 de lei? M-am certat cu cumnată-meu: «Ai zis să vin, dă-mi de lucru. Nu vreau să mă îmbogățesc, dar vreau să câștig pâinea mea și a familiei mele – să-mi plătesc chiria, utilitățile, să trăim decent».”

Spre sfârșitul anului, Marian a plecat în Germania să lucreze la fibră optică, unde câștiga 2.000 de euro pe lună. „Era cea mai nenorocită muncă; băgam de la 7 dimineața la 8 seara. Întindeam de cablurile ălea pe un frig de stăteau bățoase.”

În vacanța de iarnă a venit în România să-și vadă familia, iar pe 7 ianuarie 2020, cu o zi înainte să se întoarcă în Germania, a văzut la PRO TV un reportaj despre firma Roteam din Belgia. 

„Era 19.43. Când am văzut șantierele din Belgia, îi spun lu’ a mea: «Iubire, aici plec». În dimineața aia trebuia să vină mașina după mine să mă ia în Germania. Am trimis CV în aceeași seară. Pe la 10 seara mă sună: «Mergeți mâine la București să dați niște probe». Zic: «Domnule, în noaptea asta eu trebuie să merg în Germania. Mă luați sau nu mă luați?».”

„Dă-mi în țară cât câștig aici și-ți muncesc de rup”

În primii doi ani de muncă în Belgia, Marian și-a cumpărat un apartament la Țăndărei. În prezent câștigă peste 3.000 de euro pe lună și e mulțumit financiar, dar ar vrea să-i aducă în Belgia pe soția și pe fiul său. Îi e greu fără ei și izbucnește în plâns când vorbește despre băiatul lui, Robert. „Și tati te iubește, așteaptă că vin”, îi spune în fiecare seară la telefon.

„Dă-mi în țară cât câștig aici și-ți muncesc de rup”, spune Marian. „De-aia merge bine Roteamul. Am colegi care sunt aici de 8-10-11 ani. Iulică – să vezi ce casă are în România. Muncim. Suntem super-super profesioniști.” 

Acestea sunt doar câteva dintre poveștile muncitorilor români din Bruxelles. Ei sunt o picătură dintre cei 5 milioane de români de peste granițe, oameni care își caută un viitor mai bun, dar care se confruntă cu dorul și singurătatea.

Fotografii de Cosmin Bumbuț.