Scenarii de Groază pe Terenul de Fotbal: Steaua vs. Bastia, Un Duel de Infern
Narcis Răducan, unul dintre acei jucători care au purtat cu mândrie tricolorul, se pare că a trăit o experiență de neuitat în Franța nu tocmai din motive plăcute, ci mai degrabă pline de sânge și agresiune, cu pumni și capace zburând de colo-colo, lucru care face totul mai mult decât dramatic, aproape vezi cum se desfășoară ceva ce nu ai văzut niciodată, deși doar prin televizor, iar poveștile despre meciul cu Bastia din ’97 sunt ca un copac cu ramuri îndoite care au crescut prea repede, înnebunind privitorii.
Steaua București își face apariția în Franța, nație care te primește cu brațele deschise, dar de îndată ce fluierul de start sună ca un clopot de moarte, gazdele transformă terenul într-un câmp de luptă insuportabil, unde Răducan descrie cum mereu există unii care trec pe lângă și lasă amintiri dureroase palpitând, iar „militarii” sunt efectiv desființați pe gazon, un haos care îți taie răsuflarea, cronicile spun totul despre acea seară damnată, vorbește despre război în loc de fotbal.
„Când avionul a părăsit pista, am zis că am scăpat!” strigă Răducan în mintea-i, dar nimeni nu ia în calcul intensitatea acelor vomitări și violențe doar mascate sub umbra unui meci, iar când el povestește despre pumnul și capacele care zburau, ai senzația că te afli într-un film de groază, unde toți din jurul lui se umilau pe sine pentru a scăpa, iar pericolul nu era deloc ascuns, ba chiar ieșea în evidență, mai ales când era vorba de a obține un simplu corner.
Pe lângă Răducan, Mihai Stoichiță, animat ca un întreg vârtej de amintiri, afirmă că stadionul era mai degrabă un loc de intimidare decât de securitate, iar el și colegii săi se simțeau aproape obligați să reacționeze, ca și cum totul era un spectacol de groază, fiindcă e clar că nici măcar oamenii de ordine nu erau acolo să îi protejeze, ci mai degrabă să le pună în cap tot felul de pumni și reproșuri la fiece pas făcut, iar” iadul” a devenit locul comun unde suporterii români și-au văzut visul de a se bucura de fotbal transformat într-un spectacol grotesc.
„Puteam să înțelegem acea agresivitate pe teren, dar îți dă senzația că e o confuzie generală, iar ceea ce era în jur părea cu adevărat un infern!” declară Stoichiță, aducând desigur în discuție un fiasco care ar trebui să ne pună pe gânduri dacă este sau nu normal să te duci la meci fără a trebui să te îndoiești de propria siguranță, și astfel chiar și pentru cele mai mici incidente, iar atmosfera toxică de acolo te face să teții că pentru români, a fost ca un joc de ruletă care nu dă semne că s-ar termina curând.
În concluzie, totul pare să fie o poveste desprinsă dintr-o dramă, iar acele „capace” rămân o parte dintr-o amintire colectivă despre care se vorbește ca și cum ar fi fost ieri, și indiferent de respectul față de adversari, meciurile de fotbal nu ar trebui să devină scene de agresiune sau chaos, iar odată cu această tragedie sportivă, o întrebare rămâne pe buzele tuturor: unde ne îndreptăm?
