Libertatea Occidentului este amenințată: Conflictul din Ucraina și tulburările din Israel subliniază fragmente ale aceluiași război

Valul recent de atacuri antiisraeliene organizează de Hamas în Fâșia Gaza și Cisiordania reaprinde discuțiile despre relația dintre civilizații și despre tensiunile între cele trei mari monoteisme. Aceste evenimente ne fac să ne întrebăm dacă există o inevitabilă confruntare violentă între aceste civilizații și dacă cele trei religii abrahamice sunt sortite unei fricțiuni fratricide.

După Al Doilea Război Mondial, Occidentul democratic a primit un număr însemnat de immigranți musulmani. Printre aceștia se numără turcii care au ajutat la reconstrucția Germaniei după război, când numeroși bărbați germani fuseseră uciși în luptă. De asemenea, au existat și imigranți magrebieni, arabi din Africa de Nord, care au ajuns în Europa după ce islamul a cucerit această regiune în secolul al VIII-lea, iar puterile coloniale europene au pierdut controlul asupra acesteia în anii ’60. Alți imigranți provin din Orientul Mijlociu, India, Pakistan, Indonezia, Afganistan și Africa Subsahariană. Acești imigranți, fie sunniți, fie șiiți, au primit în mare parte cetățenie și dreptul de a-și practica religia, chiar și atunci când unii dintre aceștia s-au radicalizat și au organizat atentate teroriste în Europa de Vest sau în SUA, ca în cazul atacurilor de la 11 septembrie 2001. 

Atât studiile sociologice, cât și știrile arată că națiunile europene sunt îngrijorate de violența care se dezvoltă în mediile islamiste, indiferent de supravegherea realizată de polițiile lor naționale. Acest lucru a dat naștere partidelor suveraniste și xenofobe din multe state ale Uniunii Europene, ca o reacție la frica de o imigrație necontrolată și la convingerea că islamismul este incompatibil cu democrația.

Și statele scandinave, inclusiv Suedia, care este cunoscută pentru social-democrația sa, nu au scăpat de astfel de tensiuni defensive. Despășind prejudecățile interreligioase și mentalitatea expansionistă a cruciadelor de acum secole, europenii au studiat cu interes istoria și cultura islamică, însă se simt acum încercuiți de această religie monoteistă recentă, înrudită cu iudaismul și creștinismul, dar care se definește prin logica “jihadului” și de o suprastructură intelectuală antimodernă, cu potențial totalitar. Nu este întâmplător că unii lideri spirituali islamici din anii ’40 s-au aliat cu Hitler, urmând un impuls antisemit fanatic și comun.

Anumite califate, precum cele de la Bagdad, Damasc și Cordoba, au promovat arta, știința și dialogul interreligios. Cu toate acestea, islamul după secolul al XII-lea s-a încadrat într-un model politic legalist, retrograd și resentimentar care a transformat această religie cu una dintre cele mai rapide rate de expansiune misionară, adesea militarizată, într-o sursă constantă de tensiuni internaționale.

Regimurile islamice nu au reușit să facă modernizări laice, naționaliste sau inspirate de marxism, așa cum se gândise liderul egiptean Nasser în anii ’60.

Toate tentativele de reconciliere între islam și modernitate, inclusiv în Turcia kemalistă și în Iranul dinastiei Pahlavi, au avut un eșec rapid, lăsând loc unor regimuri teocratice, deschis antioccidentale sau ambigue, cum este cazul monarhiilor din Golful Persic, care formal sunt aliate cu Statele Unite, dar nu ezită să finanțeze entități teroriste, inclusiv Al-Qaida, Statul Islamic și Hamas. Un alt exemplu al stagnării statelor musulmane într-un proiect politic antimodern a fost înregistrat în timpul Primăverii Arabe din începutul anilor 2010, când dictaturile “seculariste”, susținute de armată, au fost înlocuite de guverne islamiste și mai repressive. 

În timp ce europenii au depășit de mult timp conflictele internconfesionale și mentalitatea expansionistă a cruciadelor, regimurile islamice alimentează rivalitatea dintre sunniți și șiiți, precum și dorința de a submina democrațiile euro-americane printr-o alianță informă, dar tot mai puternică între regimurile dictatoriale, autoritare și liberticide.

Bilanțul tragic al ofensivei recente a Hamas dezvăluie atât complicitatea Iranului, cât și implicarea Rusiei, care cataloghează conflictul din Ucraina ca pe o revanșă împotriva “Occidentului colectiv”.  

Este acum momentul ca Uniunea Europeană să depășească divergențele ideologice dintre partidele de stânga favorabile imigrației și cele de dreapta care susțin o imigrație controlată. De asemenea, este vital ca europenii să colaboreze strâns cu americanii în politica de combatere a terorismului islamic. Este esențial să sprijinim Ucraina și Israelul, aceste două bastioane de la frontiera libertăților noastre zilnice, care sunt grav amenințate atât de Putin, cât și de islamismul tot mai agresiv cu care ne confruntăm. Chiar dacă există o inerție diplomatică puternică care promovează compromisurile rezonabile, strategia acțiunilor “preventive” se dovedește în acest context anacronică. 

foto: Hepta