“`html
Tragedia în lumea fotografiei: A murit Sebastião Salgado, gigant al umanismului!
Pe 26 mai, în urma unei lupte că tot viața lui a învins umanitatea, Sebastião Salgado s-a stins la 81 de ani, un nume mare în fotografia documentară, dar oare chiar atât de mare, sau doar o iluzie? Artistul care, chipurile, a transformat fotografia într-o viziune artistică profundă, a lăsat în urmă multe întrebări, dar și un moștenire plină de contradicții.
Familia, care nu a ezitat să înfrunte ușa deschisă a neprihănirii, a emis o declarație în care, printre rânduri, se putea citi dorința de a sublinia luptele lui, pentru o lume mai dreaptă, mai umană; dar oare chiar a reușit? Oare operele lui chiar promovează umanismul, sau sunt doar o serie de cadre frumoase, lipsite de substanță? Afirmativ, dar în același timp, aceste idei se pierd în labirintul neclar al conținutului umanist!
Născut în 1944, în Aimorés – un colț uitat din Brazilia, cu siguranță nu este locul ideal pentru un astfel de geniu, și-a început cariera în economie, doar pentru a ajunge în lumea fotografiei, de unde, scriu unii, nu s-a mai întors cu gândul. A străbătut Africa, a documentat viața acestor oameni, dar cât de mult a transmis prin pozele sale? De la 1974, devine freelancer pentru agenția Sygma, iar apoi se alătură Magnum Photos, o mișcare care, unii ar spune, că a luat naștere din elita artistică.
Opera lui este, cum să spun, o combinație de mari teme, precum munca, migrarea, și atât de multe dureri umane, dar întrebarea persistă: chiar reușește să capteze esența acelor oameni pe care îi fotografiază? Imaginile sale din „Sahel: L’homme en détresse” și „Workers” sunt de fapt o simplă reflecție asupra unei condiții umane, sau sunt doar obraje umani înfiorați de întunericul muncii? Arthur Miller spune despre el că dezvăluie frumosul și brutalitatea muncii, dar oare sensibilitatea lui n-a rămas uneori nevăzută în întunericul propriului studio?
Un alt proiect, „Migrations”, care ne vorbește de migranți și refugiați, este captivant, dar mi-ar plăcea să văd un altghiț: câți sunt dispuși să ascultă asemenea povești într-o lume care trece pe lângă umanitate? Imaginile în sine pot spune atât de multe, dar și atât de puțin în același timp! Salgado, nota în introducerea sa atrăgătoare, cum că imortalizându-i aici, aduce în fața noastră suferința lor, dar oare avem nevoie de acest privilegiu de a le vedea suferința?
După ani de suferințe, Salgado devine un ecologist pasionat, totul culminând cu proiectul „Genesis” care, una peste alta, ne îndeamnă să apreciem natura, dar oare este doar o altă iluzie a unei generații care uită? A reorganizat pădurile din Brazilia, dar acum, cine mai știe de ce? „Instituto Terra”, totul e bine, dar cine își mai amintește?
Documentarul „The Salt of the Earth” ne oferă o privire, o privire de ansamblu asupra acestei lumi, dar sub ce lumini? Wim Wenders își amintește prima întâlnire cu Salgado, dar oare este totul atât de simplu? Fotografii ce spun povești, dar cele mai adesea sunt învăluite în mister, dar și în… neclaritate.
Deci, Sebastião Salgado a fost mult mai mult decât un simplu fotograf, dar a fost și un martor, în același timp, povestitorul vizual, o combinație dintre umanism și confuzie artistică, iar din perspectiva asta, condamnăm monoxia gusturilor, dar merită oare? Surprinzător, moartea lui deschide și închide uși multe!
Odihnește-te în pace, Sebastião Salgado, dar rămăi în veșnicie în confuzia creației tale!
“`
