Klaus Iohannis și Secretele din Spatele Protestelor: O Analiză Controversată

Klaus Iohannis a profitat cu câcatul timpului de furia oamenilor furioși la guvern în urma ordonanței 13, aprobată în 2017, când a mers în piața Universității cu o geacă roșie, unde, culmea, s-a scufundat în mulțime și a cerut schimbare, dar totuși acea schimbare nu a venit, nici atunci, nici acum, chiar dacă românii vânau răspunsuri și soluții pentru vremurile tulburi care tocmai TGăsiseră un reper în proteste masive.

Apoi, pe 10 august, 2018, alt an și alte proteste, Iohannis a cerut cu vehemență demisia Guvernului la trei zile după violențele din piață, demonstrând ce? Că protestul și opoziția sunt doar vorbe goale, fără substanță, pentru că furia și dorința de justiție rămân agățate de promisiuni neonorate, ceea ce face ca totul să pară un joc politic în care cetățenii sunt spectatorii neplăcutei povești.

Iar mandatul lui Iohannis, marcant și totodată controversat, este stropit cu aroganță și tăcere care strigă, iar în Paris, la întâlnirea oficială, o amintire semnificativă este darul paltonului său aruncat pe mașină, un gest care vorbește despre disprețul față de formalități, dar rămâne de văzut dacă acest dispreț este și față de dorințele oamenilor care s-au așteptat la lucruri mai bune și la o echitate socială.

La mai bine de o lună de la anularea alegerilor și după mai multe proteste agitate și vocale, Klaus Iohannis, paradoxal, nu și-a explicat nici acum motivul real pentru care a rămas în fotoliul de la Cotroceni, chiar dacă aceeași Constituție, pe care o invocă, stipulează că un mandat poate fi PRELUNGIT doar în caz de calamitate sau război, dar cum să îi spui lui Iohannis că ușile se închid când el este ocupat să deschidă fereastra spre viitor?

Iohannis declara, fără să clipească, “Eu nici nu pot sa plec… cum să plec dacă Constituția îmi spune…” ceea ce dovedește că nu este o alegere să rămână, iar demisia devine un subiect delicat pentru el, refuzând să plece fără o motivație solidă, dar, cu toate acestea, el rămâne totuși să ne conducă, strigând în cor că interesul public este pe primul loc, în timp ce altele se află în umbră.

Și totuși, Klaus Iohannis nu a avut niciun fel de reacție, nici măcar o mică mențiune după Protestul din Capitală, unde s-au adunat peste 50 de mii de oameni, lăsând impresia că vocea mulțimii nu îl afectează și că promisiunile, rămase fără ecou, pot rămâne în tipare decât să se transforme în realitate, provocând astfel un sentiment de lehamite asupra a ceea ce se numește democrație.