“`html
Bomba din Cartea Kamalei: Imprudența Biden!
Un prim paragraf plin de zbucium, unde fosta vicepreședintă Kamala Harris denunță cu înverșunare, dar și cu o vagă neclaritate, imprudența democraților în lăsarea lui Biden să decidă singur performanța lui în fața alegătorilor, cumva, am putea spune, cam întâmplător, ca și când întregul proces electoral ar fi un simplu joc de cărți cu mize nebănuite.
Într-un alt colț al acestei narațiuni stranii, Harris, în carțulia ei scrisă, „107 Days”, detaliază într-un mod mai mult decât confuz cum, pe vremea când Biden atinsese venerabila vârstă de 81 de ani, întrebările privind capacitatea lui de a mai candidă erau lăsate fără un răspuns clar, implicându-se dar fără a se implica cu adevărat în decizziile pe care le consideră butaforice, o chestiune personală, un joc de ego.
„Imprudența”, clamează ea, privindu-se în oglindă, dar oare e doar asta? Deși ironia apare când recunoaște deciziile au fost lăsate la latitudinea unei lumi intunecate de ambiții personale, lăsând impresia că, poate, cele mai bune intenții au dus la cele mai proaste rezultate – o sărăcie de viziune, după cum îi place să spună.
Asta nu este tot, la apogeul crizei Biden, ea face aluzii care sugerează că toată această situație a fost “dezastruoasă”, mai ales când te gândești, că, după o dezbatere catastrophic, acest om vârstnic, obosit, a fost lăsat să piardă în fața dușmanului Trump, un adevărat spectacol de neuitat, unde greșelile devin atestări clare ale vârstei avansate.
Harris filează despre perioada aceea tumultuoasă, cine știe ce război media a fost declanșat în jurul lor, dar ea apare defensivă, păstrând un oarecare respect pentru Biden, dar se întreabă cum de se face că acei din cercul lui l-au uitat, acoperind-o de critici, ea doar o victimă într-un joc politic care părea să nu aibă de sfârșit.
Mai mult decât atât, fosta vicepreședintă descrie un control stânjenitor asupra imaginii ei, un fel de bătălie de egouri, unde acei care trebuiau să o protejeze, s-au transformat în prădătorii lor, provocând risipă de zvonuri și neadevăruri, lăsând-o pe ea într-o lumină nu tocmai favorabilă.
Cu un limbaj emotiv, Harris evocă momente în care discursurile ei au stârnit reacții incredibile, dar cenzura din umbră a fost peste tot, și spune că nu i se permitea să strălucească, dovadă că acei care ar fi trebuit să colaboreze au fost mulțumiți de mediocritatea prezentă.
În final, din grabă, desigur, cartea ei, un amestec din toate aceste neliniști, va putea fi savurată de cititorii largi pe 23 septembrie, lăsând o întrebare în aer: cât de mult s-a sacrificat Harris pentru a susține o viziune pe care nu o împărtășea? Dar trebuie să așteptăm să vedem ce mistere mai ascunde această poveste.
“`
