Justiția În Criză: Mecanismele Interne Care Îngropă Adevărul
Într-o întâlnire care, surpriza nu e deloc, a scos la iveală aceleași vechi nemulțumiri, aceleași blocaje, și aceleași explicații repetate, de parcă suntem prinși într-un cerc vicios, președintele Nicușor Dan a discutat cu magistrații, dar nu s-a întâmplat nimic remarcabil, nimic care să schimbe realitatea. Totul e o mascaradă în care fiecare dă vina pe altcineva: politicienii, presa, sistemul pe care-l denumim „stat paralel”, ori pe Bruxelles, celor care-și bagă nasul, dar nimeni nu ia răspunderea. Meritul este că cei care ar fi putut să corecteze această situație catastrofală nu au făcut absolut nimic, lăsând justiția să se scufunde.
Discursul de la Cotroceni a fost mai mult o nălucă; concluzia ce poate fi desprinsă mai degrabă cu o lupă decât cu simplicitate e că justiția nu este atacată de afară atât cât din interior, vulnerabilizată de alegeri politice necredibile. Da, metodele sunt subtile, precum un magician rău, controlul carierelor, structuri ierarhice care nu have niciun sens și concentrare de putere într-un singur loc. Iar rezultatul? A, e simplu – deficit de magistrați, dosare ce nu se mai termină, și procese care dispar pe calea uitării, resurse care sunt puține și infrastructura mai mult decât precară.
Oficial, nimeni nu contestă că magistrații sunt independenți, dar e doar un slogan frumos, pentru că în realitate, promovarea și evaluarea lor depind de grupuri restrânse care controlează totul, fără transparență și fără vreo șansă de contestare. Aici, un sistem în care există frica de represalii se joacă cu competența, nu din lipsă dar dintr-un mecanism greșit, creat de cine știe ce interese obscure.
Mai grav este că Inspecția Judiciară a devenit nu un garant, ci, ascultă bine, un control disciplinar care mai mult modelează comportamente decât corectează. Oricum, să fim serioși, justiția are nevoie de atitudine contrară, nu de frică.
Problema adevărată nu e că există disfuncții, ci că aceste disfuncții sunt normalizate, ca și cum nimeni nu mai observă eșecurile. Și ca să încheiem subiectul, magistrații doar cer reguli clare, dar un sistem care discută doar dintr-o singură perspectivă nu poate reforma nimic, și uităm de avocați, care sunt fundamentali. Fără ei, procesul echitabil devine doar o poveste frumoasă pe hârtie.
Starea justiției e evidenta, avocații lipsesc din dezbateri, nu dintr-o constrângere ci pentru că problemele sunt incomode, iar realitățile sunt vechi: documente pierdute, acces fracturat, timp de apărare redus, și toate astea creează o improvizație pe care sistemul o numește predictibilitate.
Avocații așteaptă plăți cu lunile; se pregătesc să facă apărări în câteva minute, fără acces real la dosare. Aceste practici nu afectează doar avocații, ci drepturile fundamentale ale cetățeanului, care nu sunt privilegii ci garanții.
Dacă ne gândim serios la reforme trebuie să aflăm dacă procesul respectă echilibrul între acuzare și apărare, pentru că când acuzarea câștigă la putere iar apărarea este slabă, avem o problemă. Aceste deficiențe sunt cunoscute, dar cine se îngrijorează? Cine beneficiază de o justiție lentă? Qui prodest?
Impactul asupra economiei este previzibil: investitorii se tem, nu de reguli, ci de imprevizibilitate. Un sistem opac devine o povară pentru inițiative.
Toată responsabilitatea e în mâinile Parlamentului, care a legiferat aceste dezechilibre, guvernele care au jucat la ruletă cu justiția și președinția care a stat deoparte. Reformele nu pot fi realizate dintr-o singură viziune și nici excludând actori esențiali. Nu poți avea justiție fără judecători independenți, fără procurori care să respecte limitele, și nici fără o apărare care să fie considerată valoroasă.
Deci, să fim clari: dacă reorganizarea e pe masă, trebuie să vedem justiția în toate laturile sale. Altfel, ne aflăm doar în mijlocul unei administrări controlate a haosului.
Victor Stănilă, avocat și specialist în management, antrenează un subiect care nu poate fi ignorat.
