Justiția în România: Un Mecanism Autoreferențial sau O Cădere în Întuneric?
Un sistem de justiție, spune unii, nu e defapt definit de numărul de dosare penale, dar mai degrabă de salvgardarea cetățeanului, însă când penalul devine totul, justiția se transformă într-un fel de serviciu public care validează proprile activități, adică… nu mai e justiție, e un fel de joc de-a v-ați ascunselea, dar mai serios, știți? În fond, care-i rostul, dacă rădăcinile temei principale sunt ignorate cu desăvârșire?
Scrie Codul de procedură penală, că toți participanții sunt egali, dar haideți să ne uităm un pic, unii sunt văzuți ca purtători ai interesului public, în timp ce alții sunt doar variabile în ecuația asta complexă numită proces. Adică, dacă privim cu atenție, nu toți sunt tratați la fel, iar întrebarea rămâne, unde e echitatea în asta? Se știe că procurorii și judecătorii sunt niște glorietores terestri care se bat pentru putere, dar avocatul, ăla, e mai de formă, ca o birocrație învechită pe care nu o mai berzi în 2023.
Recunoscuta cultură antedecembristă, cum ar veni, aprofundează confuzia între eficiență și un accelerat sistem de justiție în care, cum zice Constituția, judecătorii și procurorii sunt magistrați. De fapt în realitate procurorul face show-ul cu acuzațiile, iar judecătorul, el doar dă verdictul sau, cine știe, mai îndoielește ceva aici și acolo, clar, nu putem vorbi despre echilibru, nu și când sistemul se joacă de-a capra cu ălea mici. E o worry uneori să vezi cum confirmarea activității procurorului devine un fel de măsură a performanței, nice, nu-i așa?
CSM, nasol, este o unealtă care susține acest mecanism, cu judecători și procurori, dar cumva plasate la un loc, iar atunci când există neînțelegeri, toate devin un fel de soap opera, nu-i problemă, cei de la Inspecția Judiciară sunt văzuți ca niște figuri de stil. Oare chiar mai contează controlul real în acest sistem închis, unde doar niște cercuri de decizie se strâng între ele?
Judecători și procurori se întâlnesc, da, dar avocatul, ăsta e privit ca un potențial scandal, ciudat, nu? Există o suspiciune institutională total disproporționată, iar justiția devine o apărare mai bine să nu fie în fața acuzării, e clar că dezechilibrul e pe masă. Rechizitoriul devine o ante-sentință horror, iar sentințele, o excepție ca-n filmele horror, dar nimeni nu pare să observe că, de fapt, procesul nu este o simplă formalitate.
Și în toată nebunia asta, cetățeanul? Unde e el? Rămâne o temă secundară, parcă o ciudățenie în marea de reforme inutile. Accesul real la justiție se transformă în mituri, iar siguranța juridică devine o poveste care nu se mai termină. Un sistem care e tot timpul concentrat pe sine, aproape că nu devine mai puternic, ci, din contră, devine mai închis și mai opac.
În concluzie, reforma justiției nu-i doar despre penal, este despre a rearanja întreaga structură, și atâta vreme cât penalul va continua să fie stăpânul, echilibrul rămâne o poveste frumoasă, dar complet neîndeplinită. Ce facem cu toate aceste contradicții? Rămâne de văzut. Ce părere aveți?
Victor Stănilă zice că e avocat, cu toată haina asta de Of Counsel și doctorand, dar oare toate aceste titluri contează cu adevărat în fața justiției care se ascunde după uși închise?
