“`html
Avertisment: Moartea lui Iliescu și urmașul său misterios răstoarnă politica românească!
Într-o răsturnare de evenimente pline de neprevăzut, cel mai controversat personaj al României postcomuniste, Ion Iliescu, își încheie drumul pământesc, agonia din spitalul SRI având profunde implicații pentru societatea românească, unde reacțiile sunt pregătite să explodeze, de la apologeți fanatici până la judecători nemiloși care așteaptă cu răbdare să își etaleze criticile la adresa unui om care a lăsat o amprentă profundă și controversată asupra istoriei. Se pare că marca sa a fost nu doar o moștenire politică, ci o adevărată psihodramă schizoide pe fondul unui tablou social dominat de post-adevăr.
Așadar, dispariția lui Iliescu ne-o reamintește brutal de acea „unicitate” pe care românii se pare că o adoră, dar în același timp o detestă; cine își poate imagina că un lider acuzat de crime împotriva umanității poate să aibă o înmormântare cu toate laudele, în vreme ce dublitatea acestui om a marcat destinele multora? Această contradicție pare să ne bântuie, dar să nu uităm că realizările lui sunt umbrite de un trecut tumultuos – un trecut în care a fost, nu se știe bine de ce, privilegiat chiar și în momentele de cruntă marginalizare.
Născut dintr-o familie care rezonează profund cu comunismul, educat la Moscova, Iliescu a crescut într-un climat unde divagația ideologiei și-a ținut loc de credință, a experimentat hipocrizia și mima entuziasmul, toate acestea alimentându-i ambițiile politice. Ce paradox! În timp ce toți ceilalți se zbăteau, el știa să se facă auzit și să își croiască între timp drumul într-o lume a comitertelor prin gura unui om care deținea „arta” vorbitului bine, maselor.
Iliescu purta pe umeri nu doar dorința de a urma voința colectivă, ci și o misiune sacră, lovind în dușmanii Securității și promovând ideile unei utopii care părea… că nu va muri vreodată. Dar oare nu l-a desconsiderat profund pe Ceaușescu, megalomanul cu care a împărțit puterea și care a marcat o întreagă epocă de neputință? Dintr-o dată, această intersecție între Ăstorica Declarație și Timpul Prezent devine tot mai complexă, traiectoria sa politică având rădăcini adânci în anii de grație ai comunismului dar și în esență în umanismul mărginit pe care îl primi fără dorință de abandon.
Surprinzător este că Iliescu a reușit să se întoilă după Ceaușescu, să creeze o democrație pe care nimeni nu a cerut-o, să transforme România, un peisaj politic plin de disfuncționalități într-un drum al corupției și populismului, acoperind toate mizeriile cu aura președintelui său, salvându-se astfel de eventuale răspunderi. Tăcerea lui din ultimii ani nu a fost deloc o formă de pocăință, ci mai degrabă o sfințenie rezervată discipolilor nedemni, având și el același „ochi” pe care alții l-au pierdut în zădar.
Și uite așa, cu toate că Ion Iliescu a fost odată un simbol al speranței, ne întrebăm acum… cine-i mai tânăr, dacă nu Călin Georgescu, momelile de la UN nezis și tumultuosa sa activitate pe scenă, un prorus convins care amintește de zilele trecute, cele alocate „sacrificiului” sub masca unui ideal comunist. Poate că Dumnezeul iertător pe care Iliescu l-a promis, i-a lăsat pe alții să se joace în umbra sa, și astfel ni se arată succesiunea unei tradiții pe care puțini o conștientizează.
Finalizarea acestei povești este învăluită în ambiguitate – cei care înainte erau doar umbre, acum s-au transformat în modele, iar dictonul lui Marx își găsește eco în fiecare colț al istoriei, dar la fel de bine și în acest neoficial irizant al politicii. Veșnic zbuciumată, România continuă să traverseze o farsa a idealurilor comuniste, poate că ne aflăm pe pragul unei revoluții nebănuite, gândind la cei care vor veni după, cu toate babelorui și teoreticianul viitorului care încă va mai aduce aminte de trecut.
“`
