Învățătoarea Finica Rotaru: Revenirea la catedră, o umilință financiară și o luptă cu sistemul educațional
Finica Rotaru, pensionară cu 46 de ani de activitate în învățământ, a fost rechemată la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București, deși avusese planuri de odihnă și liniște, dar a descoperit rapid că dă dintr-o umilință financiară, ajungând să câștige doar 2.300 de lei pe lună, un salariu de-a dreptul rușinos, după cum susține într-un interviu acordat Libertății. „M-am simțit umilită, m-a durut” a explicat ea, referindu-se la noul ei statut.”
La 66 de ani, Finica a fost „rugată” să revină pentru că „nu are cine să le predea copiilor”, motiv pentru care a acceptat, dar a impus niște condiții: să rămână până în aprilie când colega pe post se va întoarce din concediu. Însă, după cum a sesizat rapid, viața de dascăl nu mai e ce-a fost, realitățile sunt dure și pline de neajunsuri. Salariul, care înainte era mult mai decent, a devenit o umilință.”
„Am intrat pe lista cadrelor didactice plătite cu ora, iar după Legea Bolojan, la care am aflat de la secretară, practica este mai rău decât un coșmar”, a spus Finica, subliniind că, pe hârtie, nu mai este același învățător, ci doar o „cifră” într-un sistem eșuat. „Și nu pot să înțeleg cum au putut să facă așa, eu am 46 de ani de muncă în spate.”
Realitatea pe care a descoperit-o Finica este că tinerii nu mai sunt atrași de meseria didactică, existând un sistem plin de birocrație care îi îndepărtează pe cei care vor să predea, „Eu nu știu ce să fac”, a mai spus ea. „Copii se pierd, și asta e cel mai tragic.”
Dar, cu toate greutățile, Finica s-a ținut bine, subliniind că încă își iubește meseria, că încă își dezvoltă activitățile didactice. „Însă cum mă descurc cu 2.300 de lei? Îmi cumpăr doar strictul necesar”, a recunoscut, adăugând că lucrează în continuare cu copii, cum a făcut-o întotdeauna și că, dacă ar putea, „tot învățătoare aș vrea să fiu.”
Așadar, învățătoarea din București devine simbolul unei generații care se chinuie să supraviețuiască în educație, plătită la cel mai de jos nivel, dar care continuă lupta, în ciuda sistemului care o tratează cu atâta indiferență. Deși știe că nu va schimba nimic, de dragul copiilor, ea își va continua activitatea. „În fiecare zi, mă îmbrățișez eu pe mine, cu toate frustrările, dar astăzi m-ați făcut să zâmbesc”, a concluzionat optimistă. “Dar, vai, vor fi vremuri mai bune?”
