Hop şi Fritz în cadrul prezentării trofeului cucerit după 6 ani de SCM USV Timişoara în numai şi numai 12 jocuri de campionat din Liga de Rugby 2024

N-are SCM USV Timişoara absolut nici o vină că Federaţia Română de Rugby nu-i în stare a mai încropi un campionat cât de cât competitiv în decăzuta Ovalie carpatină, cu mai mult decât 6 cluburi dintre care două realmente “de umplutură” şi implicit cu numai şi numai 12 meciuri pentru a-ţi asigura “pe scurtătură” un titlu naţional a cărui valoare nu mai cântăreşte la fel de greu, dar dacă FRR a creat premizele trimiterii în derizoriu şi a principalei întreceri interne, Liga de Rugby, după ce Cupa României putea fi adjudecată şi-n 3 apariţii, în schimb toţi decidenţii implicaţi la gruparea de pe Bega ar putea fi niţel mai realişti şi ponderaţi din perspectiva cheie a estimării corecte a preţului pus pe reuşita într-un campionat de-a binelea subţiat şi depreciat, iar în consecinţă să-l şi pună în cunoştinţă de cauză pe primarul a cărui prezenţă este anunţată în cadrul înfăţişării trofeului la întâlnirea cu presa că astfel încuviinţează un exerciţiu de imagine asociat unei izbânzi de fapt de mai mică anvergură decât ar părea la prima vedere, exerciţiul din gama “la plăcinte, înainte!” venind în plus şi-n contrast vădit cu absenţa… “exerciţiilor” faptice anterioare în beneficiul real al sportului în XV local, şi nu unul de ochii lumii.

Este cât se poate de omeneşte de înţeles că recâştigarea campionatului după 6 ani, prin însăşi durata în sine a aşteptării, a descătuşat în fruntea colectivului bănăţean entuziaste emoţii ce n-au mai putut fi înfrânate de o mai lucidă evaluare la rece a reuşitei în sine în contextul general de netăgăduit al Ovaliei carpatine, iar un titlu este într-adevăr un titlu!, oricum ai lua-o, însă simplul fapt al anunţării prezenţei în cadru a edilului Timişoarei la înfăţişarea trofeului indică o oarecare tendinţă de supraapreciere, supraevaluare şi supraestimare a unei izbânzi care, repetăm, nu-i “vina” triumfătorilor că pur şi simplu nu mai poate avea aceeaşi greutate precum în vremuri când primul eşalon intern chiar mai reprezenta ceva semnificativ în arena sportivă autohtonă.

Dar trofeul reacaparat de timişoreni duminică seară pe “Arcul de Triumf” a fost pus în joc de FRR în prima ediţie de campionat după cea mai catastrofală prezenţă a României la Cupa Mondială, cu eşecuri înşiruite de la un 8-82 cu Irlanda a cărui “aniversare” de un an a fost chiar luni, următoarele două tocmai la zero şi de-a dreptul covârşitoare cu Africa de Sud şi Scoţia, iar sezonul intern din 2024 a fost după chipul şi asemănarea copleşită a reprezentării Ovaliei carpatine pe scena internaţională.

Cel mult şters, cu indulgenţă “străveziu”.

Cu 8 runde din 13 aprilie în 14 iunie şi alte 4 din 16 august până duminică.

Atât şi nimic mai mult.

Şi cu un al şaselea club, Rapid, abia în premieră în cadrul grupei I valorice de la relansarea SuperLigii în 2011, iar dat fiind şi prezenţa constantei “Cenuşărese” din Cluj, în consecinţă, clubul care s-ar fi dorit a deveni campion avea de fapt de cucerit doar careul fruntaş, acelaşi şi-acelaşi într-o vădită lipsă de dinamism şi atractivitate cu reperele Baia Mare, Bucureşti – prin Dinamo şi CSA, respectiv Timişoara, într-un calendar cu numai şi numai 6 meciuri “la vârf” în regim tur-retur, plus cele două din play-off, adică în semifinale şi ultimul act.

Iar orice pertinent cunoscător al sportului te-ar întreba pe bună dreptate ce fel de campionat poate fi şi acela în care cel mai important trofeu intern depinde în fapt de numai şi numai 8 partide cu o miză ceva mai sporită.

Cel al Ligii de Rugby în versiunea prescurtată din registrul “bunului gospodar” FRR.

De-aceea, dacă tot n-a fost consiliat pân-acum a se iţi în cadru pe problematici cât se poate de reale şi fără doar şi poate existente vizavi de administrarea activităţii sportive locale în beneficiul în profunzime al sănătăţii organice a fenomenului – bunăstare neglijată, atunci apare drept o forţare descinderea lui Dominic Fritz într-un moment “de vreme bună”, la ivirea unui trofeu.

Oricât de mult necesară este diplomaţia, oricât de primar al Timişoarei este tânărul şi oricât de “Municipal” este acel M din iniţialele SCM ca prefix al denumirii clubului.

Iar dacă tot e secţia de rugby în Sport Club Municipal Timişoara, club aşadar al Primăriei, asta apropo de autentica administrare a acestui domeniu al vieţii sociale, şi nu de folosirea sa punctuală pe post de vehicul utilitar de imagine în momente convenabile şi cu tracţiune la opinia publică, atunci să fi existat poate o egală preocupare de aliniere în rând cu decidenţii din subordine în organigrama de pe C.D. Loga 1 şi la ora preparativelor pentru găzduirea cum se cuvine în Ronaţ a decisivelor meciuri cheie pentru câştigarea sezonului regulat şi a semifinalei, partide în văzul unei întregi suflări rugbistice naţionale care-a putut constata că terenul arenei “Gheorghe Răşcanu” era înconjurat de “pârjol” şi “inundat” de “orezărie”, într-o dispunere aleatorie a zonelor îmbibate respectiv “chelite” de gazon.

Ce mai contralovitură televizată de imagine, ştiindu-se că “albaştrii” din Ronaţ sunt subvenţionaţi de Municipalitatea având în grijă acest club din dările timişorenilor.

Şi n-ar fi doar problema gazonului ori, vine vorba, a tabelei de marcaj, şi-aşa mai departe, dar a faptului că, pe fondul nespusei crunte decăderi generale şi sub orice critică a Ovaliei carpatine, de exemplu şi a deficienţelor infrastructurii sale, evidente în capitala Banatului, interesul real în jurul fenomenului a descrescut de-a binelea, încât pur şi simplu nu se mai justifică pomparea anuală de fonduri publice în cooptarea în formă continuată şi într-o dinamică schimbare a atâtor şi-atâtor jucători străini din diferite zări ale emisferei sudice, că-i Africa ori Oceania, dar şi de peste Marea Neagră.

Pentru ce, cu-adevărat!?

Pentru câştigarea după 6 ani a unui titlu naţional târât în derizoriu de incompetenta gestionare de către FRR a Ovaliei carpatine, încât totul se rezumă de fapt la 8 partide mai de Doamne ajută, din aprilie până-n septembrie!?

Ori toate acele alocaţii astfel azvârlite cu nonşalanţă şi ireversibil an de an pe Bega ar fi înzecit mai utile investiţiei strict în copiii şi juniorii rugby-ului local, în cultivarea în profunzime a acestuia, cu tot ceea ce ar implica aşa ceva, cu o educaţie sportivă indusă în profunzimea sa, şi nu numai sportivă, dar de exemplu nutriţională, la tot dezastrul ascuns dar real al pseudoalimentaţiei aşa-zisului “stil de viaţă” ultimul răcnet, asta pentru cunoscătorii care detectează trista obiectivitate a remarcilor.

S-ar investi în ceva palpabil, de viitor, în copiii iubitori de rugby ai localnicilor, într-o largă “pepinieră” a sectorului juvenil ca platformă educaţională cu un spectru mai larg, pentru viaţă.

Căci nu-i ca şi cum s-ar revărsa publicul la rarele meciuri acasă din tribuna metalică a Ronaţului, încât ar privi şi din jurul terenului, de jur-împrejur şi de pe acoperişurile caselor de peste gard, ci cu indulgenţă se strâng câteva sute, “nucleul” pasionaţilor.

Ar mai fi nişte mii, trăgând cu ochiul de la distanţă la parcursul echipei, şi alte câteva zeci de mii având cunoştinţă de existenţa pe Bega a unei formaţii de rugby fruntaşă în România, dar majoritatea locuitorilor Timişoarei este totalmente dezinteresată de activitatea acestei secţii, asta în cel mai bun caz, dacă nu cumva chiar habar n-are că şi fiinţează aşa ceva.

Nu-i deloc vorba despre vreo desfiinţare, nici despre despărţirea în totalitate de străini şi de curmarea absolută a venirii altora, dar despre o măsură mai ponderată a achiziţiilor în lumina unei evaluări mai juste a raportului investiţii – beneficii reale, aşadar reale în profunzimea fenomenului, şi nu strict sub forma acaparării de trofee.

Căci nu-i prea mare gloria adjudecării acestora în devalorizata stare de fapt a Ovaliei carpatine, şi oricum e cât se poate de trecătoare.

Statornicia fiind alta, şi putând fi descifrată decidenţilor de către cel anunţat ca fiind prezent la înfăţişarea trofeului dintre rugbişti, talonerul Marian Eugen Căpăţînă, veteran ce le-ar putea deschide ochii în sensul că dacă n-ar fi existat acei cineva şi ceva care să-i înrâurească făgaşul ca junior şi tânăr sportiv autohton spre senioratul în linia I, poate nici n-ar mai fi avut aceeaşi longevivă carieră trăznet, exemplar etalon pentru “noile valuri”.

Din care căpitanul Neculau ori mijlocaşul Rupanu sau fundaşul Simionescu ar fi fost la fel de întreptăţiţi a fi induşi în cadrul prezentării trofeului, trup şi suflet al jocului în sine, pe şezuturi preluate aşadar de Fritz din partea “Municipalităţii”, de către colegul său de partid Şipoş, din Consiliul de Administraţie al trupei “Municipale”, ori prorectorul Mergheş din partea Universităţii Ştiinţelor Vieţii, a doua componentă a parteneriatului la cârma secţiei, o instituţie de învăţământ superior.

Substituiri semnalând că ora prezentării trofeului echivalează mai mult cu un exerciţiu de imagine asezonat şi cu nuanţele imixtiunii politice.

Inevitabilă în sportul românesc “de partid şi de stat”.

Căci nici vorbă a se înfăţişa cumva vreun primar districtual ori chiar general dacă de exemplu Saracens ar prezenta trofeul în nord-vestul Londrei, la fel în Hexagon sau oriunde în lumea rugby-ului consacrat şi consolidat pe liniile investiţiilor private, inclusiv în infrastructura de profil.

Infrastructură asigurând prezenţa la meciuri şi a zeci şi zeci de mii de spectatori, aşadar un adevărat fenomen social, generat şi întreţinut de vectorul privat fără imixtiunea politicului şi fără a se afişa membrii de partid la prezentări de trofee, pe când în sportul românesc “de partid şi de stat” politicienii se gândesc mai degrabă doar din când în când la soarta sportului, la facilităţile existente la dispoziţia acestui “motor” al stării de bine a societăţii, dar nu uită să dea fuga când e rost de ceva imagine în plus.

Fritz asociindu-se prin pasul ales imaginii unui trofeu cucerit în doar 12 “mişcări” ale unui jenant sezon de numai şi numai nici 3 luni, 13.04-14.06 şi 16.08-8.09, adjudecat fiind în faţa unor tribune ca goale la “Arcul de Triumf”, dovadă reală a picajului vertiginos al interesului real pentru rugby-ul dezastruos gestionat de FRR cu tot cu ingerinţe politice.

Pe-afară, sportul de performanţă fiind gestionat într-un regim administrativ profesionist pe liniile unui management delimitat de asemenea imixtiuni, pe când în România administratori aleşi ai banului public încuviinţează asigurarea alocării unor bugete pe adresa propriilor grupări “Municipale” care le toacă după propria idee de aşa-zis management, în mare măsură ineficient pentru beneficiul real în profunzime al sportului local.

După bunul plac şi fără responsabilitatea de a da socoteală investitorului privat tocmai pentru că nu-i aduce bugetarul de acasă şi nici nu-s ai săi, ci din plăţile contribuabililor, gestionate de administratorii urbei, care atât şi pot să înţeleagă, în necunoştinţă reală de cauză.

Ceea ce duce la discuţia despre competenţele aleşilor, ale tehnocraţilor, consilierilor şi sfătuitorilor acestora.

Şi cine oare s-ar încumeta printr-o municipalitate vestică din naţiuni cu rugby profesionist să încuviinţeze alocarea de resurse publice pentru o veritabilă nebunie a cumpărăturilor din import precum în sportul în XV carpatin proptit din banii contribuabililor care în foarte mare majoritate nici n-au vizionat măcar vreun joc la buturi televizat, nu mai puţin de 11 fiind sportivii formaţi de străini în echipa duminicală a băimărenilor învinşi în finala din capitală, iar 8 crescuţi peste mări şi ţări în lotul noilor campioni ai României, de pe Bega.

N-are nimeni nimic cu rugbiştii străini şi nici cu achiziţia unor sportivi de peste hotare, aşa cum şi bravo “Municipalităţii” şi USV că se străduiesc a perpetua o tradiţie a continuităţii unei prim-divizionare a capitalei Banatului în Ovalia carpatină, dar ar fi totuşi unele nuanţe şi marje de care în mod evident nu se ţine cont.

Chiar şi recâştigarea după 6 ani a titlului naţional nejustificând viziunea celor direct implicaţi de a da prea mare greutate unor achiziţii în general de mâna a doua şi-a treia, în condiţiile în care, esenţial şi decisiv de subliniat drept o chestiune elementară, nevoile investiţionale pentru viitor în profunzimea sportului local, în speţă a rugby-ului, sunt indubitabil mult mai mari.

Doar că nu se pune preţ pe ele, altele fiind din nefericire reperele valorice ale decidenţilor, că sunt cei cu alocarea fondurilor ori cu cheltuirea lor.

Achiziţii, străini, “prima echipă” şi-un trofeu la dispoziţie după numai şi numai 12 jocuri, la nesfârşit şi tot aşa pe fondul decăderii continue a Ovaliei carpatine.

Boală lungă, moarte sigură.

Cluburi italiene, aşadar dintr-un rugby al Turneului celor 6 Naţiuni, exemplificând subtil prin fapte la ora unor vizite deşi pierzătoare pe Bega, pe când prim-divizionara Timişoarei încă mai activa prin eurocupe înainte de-a se ajunge la actuala stare de fapt, ce-nseamnă cu-adevărat a-ţi cultiva şi dezvolta propriul sport, prin alinierea în marea, marea lor majoritate a unor mai tineri componenţi autohtoni, crescuţi prin sectorul juvenil, fără însă ca în Banat să se bage de seamă la tâlcul indus de peninsulari, prea absorbiţi fiind localnicii de nişte victorii de parcurs semnate cu mulţi, mulţi străini în alcătuire.

Nu-i utilizau italienii conectaţi rugby-ului “mai mare” din Six Nations, care şi i-ar fi permis la o adică, dar îi etala un club românesc, pe când Ovalia carpatină era deja greşit reorientată în deceniul trecut spre importurile peste importuri, second-hand, iar asta pentru umplerea golurilor de caşcaval apărute prin neglijarea în timp a propriilor sectoare juvenile.

Şi unde s-a ajuns peste ani?

Liga de Rugby nu mai este reprezentată de ceva sezoane în eurocupe, cât despre “Stejarii” naţionalei, erau nu doar tăiaţi dar frânţi de Italia în testul din vara trecută anticipând “Mondialul”.

Şi nu reamintim şi scorul copleşitor al respectivei întâlniri.

Care va să zică toate dovezile indică foarte limpede că strategia simplist eronată, din comoditate şi superficialitate, de a marşa pe achiziţii în detrimentul investiţiilor în relansarea propriului sector juvenil n-a făcut decât să exacerbeze accentuat decăderea şi-aşa vertiginoasă din ultimul timp a Ovaliei carpatine.

Greşita viziune şi cu gir politic continuând însă neabătut, într-un cerc vicios indiferent de paralele şi meridiane, că la Baia Mare, Bucureşti ori Timişoara, cu complicitatea unei federaţii “de paie” şi a unor administraţii locale ori departamentale alocând cu nonşalanţă bugete, nefiind din “banii aduşi de-acasă”.

Unei asemenea imagini asociindu-se de fapt primarul reales Fritz când cu înfăţişarea trofeului pe post de justificare din partea celor implicaţi că investiţiile concepute de ei şi-au găsit rodul.

Sub ce formă?

A câştigării unui campionat cu doar 10 etape dintre care 4 “apă de ploaie” şi a două jocuri eliminatorii în play-off, într-un cvasianonimat?

Când se neglijează de fapt şi-n continuare relansarea cu-adevărat a sectorului juvenil printr-o implicare inclusiv financiară la nivelul real al necesităţilor, iar asta cu bătaie lungă, nu doar pentru plămădirea unor viitori sportivi de pe plan local, dar şi într-o perspectivă existenţială în sine, Mens Sana in Corpore Sano, tineri în curs de pregătire pentru viaţă.

Dar nu şi nu, căci Municipalitatea cu Fritz reales şi colegul de partid Şipoş în “Administraţia” clubului Primăriei alocă banii contribuabililor pentru a mai găsi Dănuţ Borzaş la conducerea secţiei următorul recrut-plombă de peste mări şi ţări.

Totul într-un veritabil cerc vicios, fără perspective reale pe fondul insistenţei în eronata salvare a aparenţelor.

Iar pe post de salvare a aparenţelor vizavi de prezentarea cu tot cu edilul în cadru a unui trofeu accesibil “pe scurtătură” în versiunea străvezie propusă de FRR în disperare de cauză, fără a ştirbi spunând astea meritele colectivului care şi-a făcut datoria în plan sportiv, stă etalarea în faţa presei de joi dimineaţă la fosta “Cina”.

Da, s-a recâştigat un titlu după 6 ani, dar dacă la atât se reduce viziunea de ansamblu a decidenţilor grupării învingătoare, de a depăşi în cele din urmă după sezoane de aşteptare, în faţa unor tribune ca goale, o trupă băimăreană cu 11 titulari crescuţi de alte şcoli rugbistice, semn indirect al decăderii profunde a celei carpatine, atunci mai totul e ca praful în ochi.

Şi frecţia la piciorul de lemn, generatoare de false impresii.

E un nonsens şi-o absurditate, în condiţiile în care atâtea investiţii şi-ar aştepta întruparea “la rădăcini”, în profunzimea de substanţialitate a acestui sport pe plan local, pentru un viitor real al său.

Iar tocmai în acest contrast, între pe de-o parte aberaţia care a devenit Liga de Rugby pe fondul picajului sectorului juvenil autohton, în contratimp la capitolul formare de jucători, concurând “orbul cu chiorul” în întâlniri dominate de impactul unor sportivi străini nu de prim-plan, iar pe de altă parte nevoile reale de la baze ale unui sport în XV intern care nu poate fi redresat prin nesfârşitele achiziţii second-hand, constă discutabila prezentare prin supraevaluare a unui titlu ca motiv justificativ în sine.

Adus fiind antrenorul Mugur Preda pentru acest sezon şi croind într-adevăr drumul spre trofeu, dovadă a unei bune alegeri efectuate, fără însă ca problema reală de fond să fie atenuată.

Una şi aceeaşi.

Însă cei cu deciziile majore nu vor înţelege vreodată în ruptul capului păstrarea unor proporţii – cât pentru “plombele” pe termen scurt-mediu, cât pentru investiţiile pe termen mai lung, iar câtă vreme SCM USV Timişoara e înscris pe aceeaşi linie evidentă, nu-i va convinge pe criticii fenomenului într-un şi mai evident regres că depăşirea “Zimbrilor” şi a “militarilor” în câte două-trei mutări acoperă argumentat întrebările cu vedere spre viitor.

Evident, direct implicat fiind şi privind lucrurile strict din punctul său de vedere, alde Borzaş nu vede cusur situaţiei în condiţiile adjudecării titlului pe ţară, şi-aşa ar părea într-adevăr la prima impresie, dar tocmai spectrul limitativ al viziunii raportate la această “cursă” împotriva băimărenilor, cu 11 titulari formaţi de alţii, dintre care unul, declanşator al descalificării României înaintea Cupei Mondiale 2019 deşi în cunoştinţa de cauză a clubului din Maramureş, induce incapacitatea unei altfel de abordări a problemei de fond.

Care nu va fi probabil estompată cât alde Dănuţ Borzaş va manageria secţia şi câtă vreme Şipoş, “Municipalitatea” cu edilul Fritz şi partenera în colaborare USV îi va da girul şi credit pentru continuarea neabătut pe aceeaşi linie.

A achiziţiilor din felurite zări, pentru încă un sezon eventual şi mai subţire al posacei Liga de Rugby, pentru eventuala înfăţişare a încă unui trofeu, şi tot aşa, de fapt către nicăieri.

Altfel trebuind a fi cultivate generaţiile de mâine ale rugby-ului, sportului şi societăţii interne, aşadar dintre copii ai localnicilor, şi nu prin pomparea de resurse din dările localnicilor pentru fuduleala cu câte un titlu tot mai ştirbit de valoare, însemnătate şi semnificaţie.

Fuduleală era şi cu vizitatorii italieni văzându-şi de mai chibzuita lor strategie pe termen mediu-lung, pe seama unor victorii de moment semnate cu numeroşii străini ai Timişoarei în dauna numeroşilor tineri peninsulari, şi vedem unde s-a ajuns între timp, fără trupe româneşti în eurocupe dar cu cele din “Cizmă” tot în cadru iar cu Squadra Azzurra spulberând “Stejarii”, fuduleală e şi cu un trofeu tocmai adjudecat într-un campionat pe care orice iubitor cu pretenţii al rugby-ului nu-l poate lua în serios.

Iar ţinând cont tocmai de aceste nuanţe, acest “Hop şi Fritz!” în cadru la prezentarea unui trofeu smuls la limită după 6 ani în faţa unor tribune în general goale şi cu întâlniri mai degrabă modeste valoric în compania unor “Babilonii” mai mari sau mai mici aduce mai mult a exerciţiu de imagine cu iz de imixtiune politică, dacă tot e an electoral iar o nouă campanie şi mai manipulativ aplicată vârtos şi cu nesaţ românilor tocmai a fost redeclanşată cu ditamai afişele cât etajele, sfredelind priviri din toate unghiurile în capitala Banatului, cu vreo altă “emanaţie” a sistemului şi mass-tragi(co)mediei surâzând parşiv pe fond albastru, Lăsconi doar de 6 anual pe linie la pseudofacultatea privată „Ecologică” a Devei, fără dreptul de a organiza examene de licenţă de la M.E. pe vremea studentei împinsă acum „la înaintare” la prezidenţiale. 

Vai, vai, vai şi-amar.

Dar aşa cum şi rugby-ul intern a fost treptat “tăiat la fier vechi” în postdecembrism şi-i incapabil acum a mai stârni însufleţirea în masă de odinioară, iar şi cei înşurubaţi în fenomen se fac părtaşi în mod colectiv prăbuşirii sale necontrolate, încât s-a recurs la felurite soluţii de avarie, atât de către FRR cât şi de cluburile de drept public, la fel şi pseudopolitica postdecembristă a îndepărtat oamenii de urne şi a generat absenteismul majoritar pe seama căruia s-a şi câştigat de fapt în ultimele decenii pe Bega, fie cu Robu ales şi reales, fie mai nou cu Fritz, cuvântul de ordine nefiind acel să zicem 49% cu 2-3 mii de voturi în plus de la un scrutin la altul în dreptul tânărului din Germania, preferat de vreo 52.000 de locuitori de pe Bega, ci acel nespus majoritar procentaj al celor cu drept de vot care nu s-au înfăţişat însă la secţii, pentru a nu mai pomeni apoi şi procentajul din totalul cetăţenilor capitalei Banatului fără drept de vot.

Cu alte cuvinte, nespuse, omise şi subtil trecute sub tăcere din cele mai evidente motive, atât Robu cât şi Fritz au fost aleşi de o proporţie semnificativ minoritară a celor cu drept de vot, în cel mai bun caz spre vreo 20%, adică nici o cincime din electorat, iar cifrele nu mint, dat fiind absenteismul majorităţii la scrutine, absolut de înţeles.

Unul dintre cele mai mari municipii ale României fiind aşadar “câştigat” în baza câtorva zeci de mii de sufragii, în vreme ce localnicii au stat de fapt cu sutele de mii departe de urne, acesta fiind care va să zică dezinteresul majoritar al populaţiei faţă de nişte alegeri în sine şi candidaţi ştirbiţi de credibilitate.

Care nu poate fi nicidecum recâştigată prin administrarea banului public de către cei aleşi şi realeşi, cu ai lor “specialişti”, “experţi”, “consultanţi” şi aşa mai departe, în acelaşi stil “după ureche” şi limitat necunoaşterii în profunzime a atâtor speţe şi speţe, printre care şi cea cu felurite variabile a lumii arenelor.

Absenteism de fapt la urne şi o reînscăunare în baza a doar peste 50.000 de voturi, din sutele de mii în întregul “cetăţii”, absenteism în tribunele sportului în XV la ora unei finale naţionale şi o readjudecare de trofeu după 6 ani în baza a doar 12 meciuri jucate dintre care 10 câştigate cu o brumă de spectatori în preajmă, din sutele de mii ale “cetăţii” care într-o proporţie din nefericire copios majoritară nu e conectată fenomenului în sine.

Sau altfel zis, cine se-aseamănă, se-adună, cei realeşi de puţini, cu decidenţii convingându-i încă pe cei mult mai puţini că “oferta” rugbistică a anului de graţie 2024, fără să treacă sezon împănat cu achiziţii de import, e cea adecvată.

Iar aceşti oameni nici nu bat câta din pleoape că pun la cale tot ceea ce pun la cale strict din dările celor foarte mulţi, alocate şi distribuite dinspre Municipalitate şi cheltuite de secţia trupei Primăriei cu titlu justificativ în sensul dobândirii unui trofeu tot mai târât în derizoriu de necompetitivitatea întrecerii patronate de Federaţia Română de Rugby.

Şi-asta pe când Ovalia carpatină ar avea nevoie de fapt de cu totul altceva, dacă tot ţine Fritz s-ajute prin păstrarea continuităţii sprijinului dinspre Municipalitate, şi dacă tot e Borzaş atât de însufleţit să păstreze vie flacăra tradiţiei în Ronaţ.

S-ar putea proceda aşadar şi altfel, dar voinţa politică şi cea managerială nu sunt conectate acelui “altfel”, de unde şi perseverarea în ceea ce e de fapt o eroare, pe un drum îngust şi lipsit de orizont.

Totul aducând în consecinţă mai degrabă cu o menţinere neabătută a liniei pentru justificarea implicării în activitate, cu beneficiile de rigoare din dreptul celor în speţă, neavând absolut nimănui de dat socoteală şi cu convingerea fără dubii că ceea ce întreprind nu-i doar pe linii performant competitive şi implicit laudative, dar de-a dreptul glorios.

Unde-o fi însă gloria câştigării unui asemenea campionat precum cel prăfuit al Ligii de Rugby, numai decidenţii pot şti.

De unde şi exagerarea forţată, sugerând fără doar şi poate o supraestimare a preţului pus pe câştigarea unui campionat tot mai anost şi văduvit de public,