Descoperind „hoapa”: o stradă a amintirilor și inspirației
Într-o dimineață friguroasă de iarnă, soarele răsare timid printre nori, iar zăpada strălucește ca un covor de cristale. Ulițele înguste ale satului „Gura Râului” sunt acoperite de un strat pufos de nea, iar în aer se simte mirosul fumului de lemn care iese din coșurile caselor vechi. În acest peisaj idilic, o străduță abruptă, cunoscută sub numele de „hoapă”, se dovedește a fi locul perfect pentru a da cu sania, evocând amintiri din copilăria oamenilor locului.
Originea termenului „hoapă”
„Hoapă” este un termen care denotă o străduță abruptă, o uliță modestă, dar plină de viață. Profesorul Petru Jurca, fost director al școlii din „Gura Râului”, explică faptul că acest cuvânt provine probabil din substantivarea interjecției „hop”, sugerând ideea de a cădea și de a sări. Astfel, expresia „Hai la hoapă” ar putea însemna „hai acolo unde cădem și facem hop”, invitând la joacă și la bucurie.
Hoapa care l-a inspirat pe Coșbuc
În acest cadru pitoresc, profesorul Jurca își amintește cum George Coșbuc, poetul renumit, își petrecea timpul în satul „Gura Râului”, unde era adesea găzduit de preotul Manta. Cu o tradiție de 300 de ani de preoție în familie, Manta a devenit un prieten apropiat al poetului, iar peisajul din Mărginimea Sibiului i-a oferit inspirația necesară. „Hoapa Meli”, o pantă specifică din acest sat, este locul care a dat naștere versurilor celebre din poezia „Iarna pe uliță”.
Amintiri din copilărie și schimbarea vremurilor
Profesorul Jurca, descris ca o „enciclopedie vie a satului”, vorbește despre bucuria copiilor care se adunau la „hoapa” din Gura Râului pentru a se da cu sania. „Aceasta este Hoapa Meli”, subliniază el, amintind despre copiii care, în zilele de iarnă, alergau pe zăpadă, țipând de bucurie. Coșbuc a surprins perfect această imagine în versurile sale, descriind fumul care se ridica din hornurile caselor și roata morii care se învârtea la vechea moară din apropiere, acum dispărută.
Cu toate acestea, bucuria copilăriei a început să se estompeze în urma unor evenimente tragice. La sfârșitul anilor ’70, construirea barajului a dus la un trafic intens în zonă, iar copiii au fost nevoiți să caute alte locuri de joacă. „Pe vremea lui Coșbuc, aici erau doar două case, ambele din lemn. Acum, satul a crescut, urcând până în Hodrea, unde s-a format un mic cartier”, își amintește profesorul, reflectând asupra schimbărilor aduse de timp.
O bucurie uitată
Deși „hoapa” rămâne o amintire vie pentru cei care au crescut în acest sat, atmosfera de odinioară s-a schimbat. „Cred că era în iarna lui 1975, când un băiat a fost la un pas de moarte, trecând cu sania printre roțile unui camion încărcat cu lemne. Nu a mai putut opri înainte de șosea”, își amintește cu tristețe profesorul. Aceste evenimente au lăsat o amprentă dureroasă asupra comunității, iar fumul alb de-o parte și de alta a hoapei a rămas ca un simbol al vremurilor care s-au dus.
În ciuda schimbărilor, „Hoapa Meli” continuă să rămână un simbol al copilăriei și al bucuriei simple. Oamenii locului știu că, dincolo de toate transformările, această uliță abruptă poartă cu sine amintirile unei epoci în care jocurile de iarnă și râsetele copiilor răsunau în aer. „Se povestea prin sat despre petrecerile pe care preotul Manta le dădea pentru oaspeții de seamă. La una dintre aceste agape, Coșbuc a fost provocat să improvizeze câteva versuri. Și a făcut-o, cu umor: Cine dă vinul cu canta? Popa Manta! Cine-i beat ca un butuc? Coșbuc!”, își amintește profesorul, zâmbind.
Astfel, „Hoapa Meli” rămâne o amintire vie, o stradă care evocă nu doar copilăria, ci și o întreagă istorie a locului, fiind martoră la bucuriile și tristețile unei comunități care, deși s-a schimbat, păstrează în inimi povestea „hoapei” și a celor care au trăit în umbra ei.
