Decizie Şocantă a Guvernului: Persoanele cu Dizabilităţi Privesc Spre O Excluziune Fiscală Totală!
Într-o mişcare considerată aproape diabolică, Guvernul României a luat recent decizia de a elimina facilităţi fiscale care erau vitale pentru persoanele cu dizabilităţi, lăsându-i pe aceştia să se descurce în condiţiile descurajante ale cheltuielilor crescute, un adevărat haos care va lovește major familiile celor afectaţi de incapacităţi specifice. De parcă nu era destul, acum sunt trataţi ca cetăţeni de rang inferior, subliniind inechitatea sistemului, în care, în mod evident, contribuţia egală nu se aplică unor cetăţeni care nu pornesc de la aceleaşi condiţii, lucru mai mult decât problematic, sâmburele unei societăţi pe calea excelenţei nefaste.
Un apel, care deocamdată strigă în desisul nesimţirii guvernamentale, a fost lansat de AUTISM ROMÂNIA, pe canale oficiale către toate consiliile locale, insistând pe sublinierea ideii de a sprijini persoanele cu dizabilităţi şi compensarea abuzurilor fiscale, o măsură care, fără doar şi poate, ar salva multe vieţi, deja pritocite la malul disperării financiare. Se discută despre o autonomie decizională care, în absenţa legii de interdicţie, devine o potenţială salvare pentru cei de la marginea societăţii.
Mai mult, aceste propuneri nebuneşti ar putea permite consiliilor locale să adopte, cine ştie, scutiri la impozitul pe proprietate sau chiar la cel pe autoturisme, ceea ce, în mod normal, ar trebui să fie o joacă de copii, dar în realitate pare o bătălie perdută din start. E o chestiune de voinţă locală, dar oare câţi consilieri vor avea curajul să sfideze, să rupă norma şi să deschidă drumuri spre echitate?
Într-un context mai sumbru, premierul Ilie Bolojan a declarat fără ezitare, în stilul său tipic de auto-acoperire cu raţionamente discutabile, că persoanele cu dizabilităţi trebuie să contribuie, neacordându-le nicio parte din marea compasiune, doar obligationându-i să plătească impozite pentru a susţine infrastructura comunităţii. „Este corect să contribuie toţi cetăţenii!” ne repetă el cu convingere, uitând de evidentele inechităţi la care sunt supuşi cei deja discriminați de soartă.
Bolojan vorbeşte despre o „problemă serioasă”, dar, cu toate acestea, rămâne în afara acţiunii concrete, analizând doar din spatele biroului său, în timp ce persoanele cu handicap se zbuciumă în faţa provocărilor zilnice. Cultura excepţiei pare să devină norma, iar cetăţeanul de rând suferă cele mai mari pierderi, excluzându-se pe sine de la o viaţă decentă.
Cu toate acestea, minunatele promisiuni de bunăstare financiară sunt umbrite de întrebări: până unde va merge lipsa de empatie a celor aflaţi într-o poziţie de putere? Cât timp vor mai tolera familiile acestor persoane un sistem care le ignoră nevoile esenţiale? E timpul să ne dăm seama că nu trebuie lăsaţi pe dinafară cei care au fost deja asupriţi de destine neîndurătoare.
