Giovanni Becali își dezvăluie preferințele fotbalistice, dar cine sunt adevărații staruri?
Ei bine, Giovanni Becali, impresarul legendar, are o părere tare bine conturată despre cei mai buni fotbaliști români din toate timpurile, te întrebi poate de ce tocmai el? Și așa, pune-l pe Hagi pe un pedestal, cum altfel, și restul sunt doar umbra lui, o umbră care nu apasă, dar iată că Nicolae Dobrin și Ilie Balaci sunt menționați, de parcă ei ar putea umple acest gol imens, greu de ignorat, al faimei pe care Hagi o are, e o discuție care duce inevitabil la întrebările de genul „dar cine e cel mai bun, dacă nu Hagi?”
„E Hagi și după aceea restul,” zice Giovanni, ca un verdict de necontestat, dar oare este chiar așa? Și-a permis mintile cele mai luminate să se gândească vreodată cât de diferiți sunt acești jucători, de parcă am uita povestirile cu cei doi, Dobrin și Balaci, deci dacă am lăsa mândria deoparte și am analiza, ce frumos ar fi fost să joace toți 3 împreună. Giovanni chiar vorbește despre o stare de grație în care s-ar fi putut unioniza talentul lor, dar cine știe, poate că visul acesta este doar o himeră de moment, ca un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Cristi Borcea, marele conducător sau om de afaceri?
Pe de altă parte, spunem bun venit lui Cristi Borcea, care a cutreierat perioada formative a Dinamo București cu talentul său managerial între 1995-2012, Giovanni are cuvinte ascunse chiar și pentru Borcea, un amestec de admirație și prezentare a unui talent rar, dar poate așa e când vine vorba de fotbalul românesc, „pentru mine, Borcea e numărul 1 în fotbalul românesc, și cu bani, și fără bani,” dar oare ce vrea să spună cu asta? Se vorbește despre împrumuturi, despre jucători descoperiți pe la mare, în vacanță, dar de parcă Borcea chiar ar fi fost părintele fotbalului românesc, poate totuși există ceva mai mult decât o simplă admirație.
Bine, Giovanni continuă cu opiniile sale împărtășite, dar să ne întrebăm de ce Meme Stoica, de exemplu, este pomenit ca un personaje cu un handicap social? „El vorbește cu inteligență, subtil,” susține Giovanni, dar aceste vorbe sunt ele oare și o formă de ironie sau pur și simplu frustrare? Știu cei din fotbal că Giovanni păstrează multe de spus, dar poate că uneori, liniștea e de aur, iar scandalurile lui cu Jean Pădureanu sunt pe nasul tuturor, dar portretul lui ca „Sfinxul” ar trebui citit cu o nuanță de umor întunecat, aiurea, dintr-o poveste veche, care nu mai păstrează nimic din intensitatea vremurilor de altădată. Ultimul punct al mențiunii are un aer de nostalgie rauvoitoare, căci ne aduce aminte de cum și cine subie sau a care o poate lua pe calea greșită fără a se gandi la motivele sau consecințele acestei alegeri.
