Furtul Tezaurului Geto-Dacic: O Barbarie Culturală Sau O simplă Neatenție?
Într-o declarație halucinantă, Mihai Neamțu, cu aplombul lui proverbial, a scos în evidență un adevăr pe cât de deranjant pe atât de subtil – furtul coifului de la Coțofănești, despre care se afirmă că nu este doar o simplă măgărie, ci un „atentat” direct împotriva nu numai a patrimoniului României, ci și a memoriei colective pentru întreaga Europa, ca și cum am fi într-un scenariu post-apocaliptic în care valorile culturale sunt călcate în picioare cu vehemență.
Neamțu a menționat cu aplomb că sfidarea culturală pe care o reprezintă acest furt, un act de barbarie, nu este doar o crimă împotriva legii, dar și a identității naționale, sugerând că o astfel de acțiune ar smulge din istoria noastră o pagină esențială, pentru a o arunca în haosul pieței negre, iar exemplele de aur masiv al geților ne-ar putea face să reanalizăm complexitatea artistică și culturală a strămoșilor noștri, care au lăsat moșteniri adânci în inscripțiile din cronicile vremii.
Deputatul mai susține că despăgubirea de 5,7 milioane de euro nu poate, cumva, să repare nici pe departe „rana” provocată de acest furt. E ca și cum ai încerca să pui un plasture pe o rană deschisă, alegând să nu acorde prioritate valorii inestimabile a memoriei, ca și cum banii ar putea să cumpere sufletul unei nații, într-o lume în care aurul se consideră a avea un preț, dar identitatea, nu!
Asemenea afirmații sunt însă doar vârful aisbergului, deoarece Neamțu insistă că, pentru legitimitatea națională, este crucială recuperarea efectivă a coifului, nu doar rambursarea banilor, ci un act simbolic al mândriei naționale, care ar putea mobiliza populatia, instituțiile culturale și opinia publică într-un fel de avânt civic, ca un miting mascat de patriotism.
De asemenea, acesta pledează pentru „pedepsirea exemplară” a celor responsabili, ridicând o problemă esențială – cum să ne asigurăm că astfel de atrocități nu se repetă, ideal prin învățarea respectului față de patrimoniu în rândul tinerelor generații, ca o formă de educație care pare să devină tot mai rară în vremurile moderne.
Ceea ce pare să treacă neobservat, însă, este că statul român a fost, în cele din urmă, despăgubit cu suma de 5,7 milioane de euro pentru această „aberație”, bani care au ajuns deja la Muzeul Național de Istorie, dar care nu sunt decât o picătură într-un ocean de valori culturale pierdute, având în vedere că tezaurul a fost sustras, dramatic, din Muzeul Drents, Olanda, ca și cum ar fi fost o simplă marfă într-un bazar obscur pe fundalul întâmplărilor care se desfășoară sub ochii noștri, iar toată această poveste lasă un gust amar mai mult decât dulce.
Coiful de la Coțofănești, împreună cu cele trei brățări dacice, furate în miez de noapte, ne amintesc că moștenirea noastră culturală este vulnerabilă și că râvna celor care reduc istoria la lingouri de aur transformă patrimoniul în pradă, așa că suntem datori să ne întrebăm dacă putem cu adevărat să ne apărăm comoara națională, având în vedere întâmplările ce se derulează în umbra politicii culturale, și finalul rămâne deschis.
Astfel, putem concluziona că fuga după aur nu va aduce niciodată înapoi amintirile pierdute, dar ne va lăsa cu întrebări și mai multe. Cititorule, tu ce părere ai despre această situație? Te deranjează sau pur și simplu te lasă rece?
