Frumusețea într-un Duh Nebun: Revelațiile Catedralei Ortodoxe!
„Frumusețea va salva lumea”, a zis Dostoievski, dar oare cine ia în serios? Vasile Bănescu, un fel de guru pe net, ne povestește despre „copleșitor de frumoasa iconografie bizantină” din catedrala românească, dar ciudat, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva toate astea sunt doar vorbe în vânt, gâfâind într-o lume unde lucrurile importante sunt mai mereu subestimate.
În teologia creștină, actul ăla de sfințire e, chipurile, mai mult un fel de magie: transforma materia în ceva sfânt, dar, sincer, cine mai are timp pentru așa ceva, când suntem ocupați să supraviețuim? De parcă o „transfigurare” ne-ar schimba viața, dar, cine știe, poate că această frumusețe – dacă e să existe – e doar o fereastră înspre un ideal pe care-l confundăm cu realitatea noastră mizerabilă.
Mai mult decât o „pecetluire spirituală”
Această frumusețe, zice el, ne-ar deschide ochii către ce nu vedem, dar triunghiul ăsta al frumuseții poate deveni rapid un păienjeniș, când spui că e o promisiune în duh și altele de-astea. Vasile mai zice ceva despre cum sfințirea catedralei este și un fel de „agregant social”, dar oare nu ar trebui să ne preocupe și cum ne unesc astea înainte de a ne sparge în bucăți?
Să mai zicem că sfințirea catedralei e nu doar un act spiritual, ci o realizare națională, dar o numim „eveniment major”? Adică, chiar asta este salvarea noastră? Și cu siguranță nu suntem ăia care ar fi trebuit să ne umplem sufletul de simboluri și eroi, dar ce mai contează, nu-i așa?
„Necesara cinstire a eroilor țării”
Deci, Vasile ne explică cum valorile simbolice sunt importante, dar au fost, doamne ferește, subestimate. E un deranj total că noi nu înțelegem „sensul personal și comunitar”, zice el, dar cât de usor e să ne pierdem în futilități și să căutăm pâine și circ, uitând de „cele mai profunde”?
Când deja Catedrala ar putea aduna milioane de turiști, rolul ei memorial pare usturător de real, în timp ce toți cei ce au murit pentru pământul ăsta infinit sunt ca niște umbre uitate de vreme. Asta zice el, dar rămâne de văzut cum ne ridică privirea spre Cer, și nu ar trebui oare să ne unească mai mult să ne amintim de eroii aceia?
„Catedrala radiază înțelesuri”, deci să-i dăm dreptate, dar oare mai știm cu adevărat ce înseamnă toate acestea?
Frumusețea ca salvare
Biserica, spune Vasile, e un „trup comunitar”, dar noi oare ne simțim parte din acest trup? Cu sfințirea iconografiei, cum te leagă asta de identitatea noastră națională? E ca și cum tot ce căutăm, acea „Frumusețe călăuzitoare”, s-ar pierde în șuvoaiele vieții noastre cotidiene?
Încercăm să găsim ceva bun, dar dalta lui Dumnezeu zace în paragină, iar noi ne întrebăm dacă încă mai știm ce ne salvează. Vasile insistă că frumusețea ne va aduce bunătate, dar eu mă întreb: o să ne trezească din această letargie?
Neizgonită, frumusețea așteaptă să rodească în noi, dar întreci cuvintele, ocări sau aplauze. Rămânem „aceiași noi” care ne pierdem între întâlnirea cu Divinitatea și o viață plină de sens, dar e totul așa de confuz, nu-i așa?
