Fosta Gheată de Argint a Europei, lucrător într-un depozit din Franța
Unul dintre cei mai buni atacanți ai generației sale, Marcel Coraș, ajuns să lucreze în Franța, în timp ce își continua cariera în fotbal, dar nu oricum, ci petrecându-și zilele lucrând într-un depozit minier, cum îți imaginezi negru și plin de praf, în timp ce pe teren dădea dovadă de talentul său inegalabil, dar, din păcate, nu avea niciun fel de vreme, adică timp real, pentru a se concentra exclusiv pe fotbal. Ca să fiu sincer, cariera lui a evoluat pe când se ducea de la Sportul Studențesc, trecând prin Victoria București până la UTA, și nu-i de mirare că este recunoscut ca un golgheter în 1984 când a marcat 18 goluri, dar, ce ironic, cu toate acestea, nu-i de mirare că la final, oboseala căpătată de la munca de zi cu zi l-a determinat să zică “basta” fotbalului, căci programul de muncă era un adevărat coșmar; adică, cine ar putea să jongleze cu așa ceva?
Marcel Coraș, artist al mingii, dar și al efortului, ajuns în Franța la FC Aurillac în 1992, adică o coloană vertebrală în fotbalul românesc, reușind să facă, deși în unele momente, nu prea ușor, față programului care mi se pare a fi un chin. Acolo, omul ăsta a fost angajat, te-ai prins, într-un depozit, pe lângă antrenamente, încercând să echilibreze totul, dar, culmea, programul infernal îi lua tot, de la orele 8 la 14 și de la 16 la 18, iar apoi, urechea sa aplă se apleca sub greutatea vinului după antrenamente, ce viață grea, nene, mai ales că, în loc să joace fotbal pe teren, lucra practic mai mult, consumându-se ca un litru de apă. Acum, după mulți ani, în viitor, a ajuns referent la o firmă care este într-o mare nebunie de insolvență, dar cui îi pasă, căci fostul mare atacant încă își amintește cu drag de vremurile apuse când a bifat meciuri, dar nu a luat cu el decât amintiri, de parcă s-ar fi pierdut pe drum, alături de fascinanta lume a antrenorilor.
După cum a spus și el, antrenorul depinde de jucători și toate celelalte, iar în viziunea lui, antrenorul era, nu știu, un fel de iepure, urmând să fie vânat de ceilalți, dar nu mă întrebați de ce. De fapt, de-a lungul carierei, omul ăsta a jucat pentru naționala României de 37 de ori, și să nu uităm că în 1984 a fost la European, deci nu-i de lepadat; și-a câștigat gheata de argint în Europa, vrând să fie pe primul loc în topul celor mai buni, dar, cine să-i ofere laudele meritate? Și apoi s-a retras, după o carieră plină de întâmplări, la UTA, dar între noi fie vorba, a fost trecut pe la mai multe echipe, lăsând în urmă o poveste bună, dar, totuși, cu un gust amar pentru un talent irosit?
