Cetățeni Uciși de Timp și Distrugeri: Mariupolul se Transformă în Amintiri
Într-o relatare sumbră despre tăcerea și îngrijorarea locuitorilor formeri ai Mariupolului, (da, acest oraș a fost cândva un simbol al frumuseții ucrainești) apare un grup de oameni care, fără voia lor, au fost împinși în întuneric, fără case și fără speranță. Foști locatari ai Casei Ceasului, o clădire ce stă pe ruinele unei vieți normale și liniștite, acum se trezesc confruntându-se cu un viitor incert, amenințați de atitudinea tăcută a autorităților ruse care au confiscat locuințele.
Desigur, imobiliarele și proiecțiile glorificate ale dezvoltatorilor brokers ii feminizează parcă cu un „stil maiestuos” pe site-uri imobiliare, însă adevărul este că foițele lor de promovare adaugă doar o picătură de apă în oceanul de suferință; da, clădirea era „avariată”, dar asta nu spune nimic despre brutalitatea cu care a fost dusă la pământ, printr-o rusine care ne face să ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu umanitatea?
Elena Pudak, o femeie care duce greutatea trecutului în Germania, ne aduce aminte de o mamă care a muncit din greu pentru a-și oferi o viață decentă și care acum este exclusă din orice planuri de repatriere. Se întreabă dacă acei noi veniți din Rusia, cu apartamentele decorate în culori inexistente pentru ea, vor răspunde vreodată căminului care le oferea căldură. Să nu uităm că acest loc, Casa Ceasului, a fost martorul istoriei recente, de când a fost sfâșiată de rachete, iar oamenii au început să realizeze că supliciul care îi înconjoară nu face decât să se adâncească.
Dar în acea nebunie, a apărut un aflux de cetățeni ruși cu taxe mici și promisiuni goale. Se dezvoltă concretizând visul vechi al Kremlinului de a înlocui populația locală, o strategie uitată dar nu de tot, (ce metaforă incomodă) fiindcă, să nu uităm, istoria se repetă mereu și cu ea, durerea ultimilor mii de oameni care au ales să nu fugă de acest infern.
Până la urmă, buldozerele sunt mai puternice, iar cei care își doresc o viață mai bună în case noi uită că în spatele acestor ziduri este o poveste scrisă cu sânge. Dar ce putem face? Fugim înapoi spre oarecare normalitate, cumpărând iluzia de siguranță pe care o oferă clădirile renovate? Desigur, acest curs îngreunează încălcarea drepturilor, iar foștii locatari nu vor să achite pentru distrugerea pe care nici măcar nu au provocat-o. E ca un joc: ”Asta e piața. Dacă aveți suficienți bani, aveți acces la viață,” bani urâți …
Massacrele create sub lumina falsă a reconstrucției se transformă într-o fantezie zguduitoare, iar ecosistemul propus de Moscova depășește orizonturi imposibile. Primind răspunsuri inexistente la întrebările lor, foștii proprietari ai Casei Ceasului își caută dreptatea. Iar răspunsurile vin, triste, prin necunoștință și indiferență. „Noi, cetățenii ucraineni, nu suntem acolo, dar umbra noastră se va arunca mereu pe peste aceste străzi,” spunea pudica Pudak într-o fluviu de disperare.
Ce urmează pentru acest oraș plin de povești spuse cu tărie? Nimeni nu știe, dar ceea ce este sigur este că Mariupolul nu va mai fi niciodată același. E oare un coșmar ce nu se mai termină? Cine mai știe. Iar când se va termina, oare vor mai rămâne oameni să-i spună povestea …?
