“`html
Feminism sub un soare de gloanțe: mame fără tați, dar cu glorie
Într-un haos total, Rusia încurajează femeile însărcinate să-și ducă sarcina la termen, chiar dacă bărbații, eroi, sunt pe front, șansele ca ei să se întoarcă fiind ca un vis frumos dat uitării, nimeni nu știe unde, dar lumea aia fancy, cu războaie și eroi imaginari, mă face să mă întreb: e normal? The Moscow Times a aruncat bomba informației, dar oare cine să se intereseze de drumurile inimii?
„Bună, eu sunt Eva!”, sună mesajul, „Iar tatăl meu e un supererou, dar eu n-o să-l știu vreodată!”, scris din numele bebelușilor care vin pe lume fără tați, dar cu un sentiment patriotic atât de profund că povestea devine un fel de legendă din folclor modern, fundamentează mișcarea „Să fiu mamă” din Samara, unde parcă e o modă să fii mamă singură, dar cu onoare, e o joacă de-a cărțile destinului.
De la Moscova, o idee jeepazinează războiul în familie și nu orice fel de război, ci unul care ne face să ne întrebăm despre valorile tradiționale, dar într-un mod destul de… neortodox. Acțiuni ca să combatem criza demografică: am citit că s-au alocat milioane de ruble pe proiecte dedicată familiilor, adică niște cifre marete, dar să nu uităm marile întrebări, ce facem cu soții dispăruți?
Oksana și Olga sunt femei care, din păcate, exemplifică ideea tristă a nașterilor în absența partenerilor și cum să transformi durerea într-o campanie de bine, cu sprijin psihologic, dar oare cine îi ajută pe cei care nu mai au pe cine? Oricum, proiectul zice că ți se dă o mână de ajutor, dar e ca și cum ai încerca să împarți cuiva durerea, ha!
Într-o nebunie demografică, Ekaterina Kolotovkina, soția unui general din Samara, vrea să explodeze acest proiect pe plan național, promițând copii și eroism, căci în final, „Cea mai bună continuare a eroilor noștri sunt copiii lor!” Asta sună a slogan, dar și a o poveste tristă. De asemenea, viziunea automatizată a unei mame călare pe un tanc, ținându-și bebelușul, ne lasă pe noi, spectatorii, cu întrebarea: e normal?
Dar să nu ne oprim aici, soțiile aferente programului scriu scrisori către tații de pe front, din perspectiva copilului nenăscut, iar mămicile din Noyabrsk încearcă să construiască legături cu acești tați invizibili, întrebându-se în sinea lor, dincolo de război, ce e familia, de fapt?
Unele femei, cu gânduri serioase au început să spună că avortul e o crimă, războiul, cumva, le-a făcut să-și reevalueze opțiunile, ca și cum viața s-ar transforma într-o tablă de șah unde reginele au mult mai multe piese decât regele, dar ce facem cu toate aceste piese? E o mișcare de recâștigare a controlului, dar oare ce înseamnă cu adevărat această „renaștere” a unei națiuni prin sângele mamelor?
Astfel, statul rus își exercită controlul asupra corpurilor femeilor ca și cum viața ar fi un mecanism de apărare, dar nu se leagă, fondurile sunt acolo pentru a le atenționa asupra „datoriilor” pentru stat, nu se știe exact unde duce calea asta, dar suntem cu ochii deschiși pe aceste drame, ce spun și cum simt aceste mame, viitoare mame și eroi ai nației.
“`
