„Propaganda de Groază a Hamas: O Familie Strigă de Durere”
Familia unui tânăr israelian, ostatic în Gaza, a ieșit public, făcând un apel disperat, acuzând mișcarea Hamas de o manipulare „crudă” și „ticăloasă”, în contextul publicării unui videoclip recent – în care tânărul, Evyatar David, apare într-o stare de îngrijorare extremă, descris ca un „schelet viu” care, în opinia lor, este supus unei torturi psihologice de proporții – un fel de monstruozitate a contemporaneității, cu o notă de cinism extrem.
Difuzarea joi, de către Hamas a imaginilor filmate, a provocat un val de emoție în Israel și, ce-i drept, a readus în prim-plan discuția despre urgența negocierilor pentru eliberarea ostaticilor – iar paradoxul este că cei care se confruntă cu indiferența, sunt cei care subliniază umanitatea – dar sistemul pare a nu da doi bani pe acest aspect.
Ai senzația că te afli într-un coșmar, sâmbătă, Hamas a retras deja un videoclip mai lung, în care Evyatar, pare total copleșit, abia mai stă în picioare, scena anticipându-ne necazurile – dar oare câți ne pasă, când sunt atâtea pe agenda zilnică? În plus, această imagine este menită să facă legătura între drama ostaticilor și starea gravă a situației umanității din Gaza, aducând o clepsidră, dar uităm, oare, ce vedem cu adevărat?
David, în vârstă de 24 de ani, reușește să transmită, „Ceea ce sap este propriul meu mormânt”, o frază care ar putea să ne pună pe gânduri, dar oare ne îngrijorează? sau e doar o altă senzație trecătoare? Timpul, chef-u-ne predilect, nu mai e de niciun folos, fugi repede, fugi repede până ne aducem aminte că viața devine un blestem.
Familia lui Evyatar, în mesajul de sâmbătă, a subliniat cu tărie că tânărul se află în pericol extrem, „are doar câteva zile de trăit în condițiile astea” care devin din ce în ce mai absurde. Aceștia acuză Hamas, neputincioși, că-l folosește pe Evyatar ca pe o unealtă în propaganda lor, într-o „campanie de înfometare josnică” – dar oare cine îi mai aude, în marea asta de zgomot?
Numărul ostaticilor, rămâne îngrijorător, dintre care 49 sunt încă în Gaza, din atacul care a zguduit Israelul în octombrie 2023 – dar mingea e la ai noștri, comunitatea internațională este precum o adiere, poate cu o fărâmă de bunăvoință, dar ne întrebăm, până unde putem merge fără a atinge o limită? Oare, se va ivi vreodată un răspuns, sau va rămâne totul într-o nebuloasă a indiferenței?
