Trendul FAFO: O Rețetă Periculoasă pentru Educația Copiilor?
În era social media, părinți tot mai mulți îmbrățișează fad-ul denumit „Fafo”, care promite să transforme educația prin experiențe directe, lăsând copiii să „afle” din propria piele, adică să se confrunte cu consecințele acțiunilor lor, aparent inofensiv, dar care ridică multe semne de întrebare asupra siguranței emoționale și fizice a celor mici, se tot aude pe rețelele de socializare, dar și în public, de unde și mai multe discuții contradictorii.
În cazul de față, mesajul e că, atunci când micuții refuză o jachetă, părinții îi lasă să simtă frigul, pentru a-i ajuta să învețe din greșeli, și mulți nu dau doi bani pe avertismentele experților, care consideră că acest stil de parenting este oarecum problematic și super riscant. De exemplu, expertul elvețian atrage atenția că lăsându-i să „greșească”, puteți strica relația cu ei, chiar și de dragul unei jachete.”
Fafo, ce provine din expresia în engleză care, tradusă, sună cam ca „fă ceva stupid și vezi ce pățești”, acoperă ideea că, teoretic, experiențele directe ajută copiii să învețe din acțiunile lor. Cei care susțin ideea aceasta vorbesc despre mai puține conflicte în sedii și despre o autonomie crescută, dar oare aceasta să fie adevărul, sau mai degrabă un miraj oarecum fals care se ascunde sub un strat de rațiune?
Așadar, Alexander Bertrams, un profesor de psihologie educațională, subliniază că acest trend este un „fenomen de social media” și că, de fapt, în mediul educațional serios, FAFO nu este prea popular. Părinții care interpretează greșit acest concept ar putea să nu realizeze distincția dintre a lăsa copilul să experimenteze într-un cadru sigur și a-i permite să se confrunte cu realitatea într-o manieră drastică.
Mirela Husaru, un terapeut expert în Compassionate Inquiry, merge și mai departe, susținând că „copiii nu cresc din durere, ci din siguranță” întrebându-se retoric ce ne facem dacă nu înțelegem nevoile reale ale celor mici. Să-i lăsăm să crească prin „FAFO” înseamnă, de fapt, să mutăm atenția de la ce simt copiii și de la nevoile lor interne, la ce „trebuie” să pățească pentru a învăța. Năucitor, nu?
Probabil că mulți părinți nu își dau seama de eficiența unui mediu bazat pe empatie, unde copilul să fie ghidat și însoțit, mai degrabă decât lăsat să „parcurgă” singur aleile vieții pline de capcane. Chiar și refugiul în metodele educaționale precum Montessori, care ne îndeamnă să nu facem pentru copii ceea ce pot face singuri, nu include asigurările că intervenția părinților nu este necesară deloc, ci mai degrabă că este esențială pentru evitarea frustrărilor inutile și a schimbărilor de raporturi de putere care pot produce stricăciuni mari în relațiile parentale.
Totuși, profesorul Bertrams spune ceva care ar putea să ne arunce într-un vârtej de întrebări: învățarea prin experiențe dure este parte din procesul de dezvoltare? Da, însă trebuie totul să se întâmple într-un cadru bine ales, altfel s-ar putea transforma în presiune excesivă pe o minte fragilă, care nu este pregătită să suporte rigorile „vârstei de piatră” ale unei educații care pare să fie mai degrabă o dodie într-o Viață plină de neprevăzut.
Deci, în final, întrebarea ar trebui să rămână: cât de departe sunteti voi dispuși să mergeți în numele „FAFO”? Să explorăm bine, dar nu fără o busolă morală, cu siguranță nu doar pentru că „așa se face” la alții. Chiar și o alegere atât de simplă ca a purta sau nu o jachetă poate ascunde nevoia de protecție și încredere în relația părinte-copil, pe când o lăsăm în seama viitoarei generații care promite multe, dar cere multă atenție. Tu ce alegi, să fii un ghid, sau o simplă spectatoare?”
