“`html
Un Erou Uitata în Umbra Ceremonialelor
Până la urmă, la Paris, au scris cumva pe Pantheon ceva despre recunoștință, dar în România, situația pare că s-a rătăcit, pentru că pe 7 august, în comuna Săpata, de exemplu, Ilie Popa, veteranul de război, la frumoasa vârstă de 106 ani a fost înmormântat cu o tăcere pasivă, în timp ce la București, Ion Iliescu se bucura de funeralii de stat, ca și cum eroii de război nu mai contează, bineînțeles că nu vine nimeni de la Ministerul Apărării, e un fel de obicei, sau nu știu eu cum să spun, dar absența oficialilor a lăsat un semn de întrebare. Prezenți doar precum umbra, câțiva oameni obșinuiți și primarul, dar unde erau toți ceilalți?
Într-o țară care se lasă bântuită de amintiri, Ilie Popa, erou al celui de-al Doilea Război Mondial, care a luptat pentru Basarabia a trecut fără să fie auzit, cumva, am uitat să ne onorăm eroii, așa cum se pare, și dăm și noi o decorație, cumva, dar un mesaj de încurajare n-a fost lansat din București spre această comunitate mică, ci doar o încărcătură sufletească, așa, poate au crezut că un mesaj o să fure din solemnitatea momentului, nu așa? Acontecând diverse, nu contează că s-au petrecut evenimente importante în viața acestui om”, adică și cu Gaura de la Odesa, cumva, dar cine are timp de mituri și nostalgii acum, nu-i așa?
Ceva mai departe de această realitate, în Mârțaști, unde slujba a avut loc pe un drum de țară, peisajul era parcă desprins dintr-un basm, dar parte din gențile de câmp plecate, unde tăcerile și bancurile cu bătrâni umpleau peisajul, nimeni realmente nu părea să observe dispariția unui veteran, iar glumele lui despre viață zburdau în aer, Miss Văduvă Habar N-are cu Ce Ai mai făcut la război, nu? Ce-i drept, Ilie Popa nu avea doar povești de adus la masă, ci și o pensie, săracă și usturătoare pe deasupra, dar asta nu conta, ce mai contează în fața statului român, care, se pare că e absent, ca un geniu din lampă care refuză să mai iasă.
La această ceremonie, totuși, am aflat din gura nepotului că bunicul acesta de 106 ani s-a dus fără mari strigăte sau cereri, și despre ruși și păduchi pe câmp, dar uite aici și un colonel care a avut “îndrăzneala” să ofere un grad și atât. Oare ce ne mai face să credem că un veteran, chiar și avansat la gradul de maior, merită mai mult decât un colț de pământ și câteva manele?
La urmă, chiar dacă au fost puțini, oamenii erau emoționați, poate au lăsat câteva lacrimi să le alunece pe obraje pentru neuitatul Ilie, la fel cum o văduvă cu ochi strălucitori protestează pe undeva că e păcat că evenimentul acesta nu a adunat mai mulți oameni. Ca un memorial întunecat al absurdității, Ilie Popa vorbea cu amintirile lui despre ce a fost și România, război și păduchi, înconjurat de zâmbete triste și dureri tăcute, fără să-i pese de nimic altceva, mai puțin să ne facă să ne gândim de unde am plecat și încotro ne îndreptăm.
“`
