“`html
Epoca Nebunilor: O Lume Fără Busolă Etică!
Pare că totul trăim o epocă nebună, printre nebunii care nu știu dacă sunt proști sau doar ignoranti afectiv chiar și de propria lor existență și, cum ar spune mama lui Forrest Gump, prost e cine face prostii și, undeva, acolo, în adâncurile minții umane, toți suntem un pic proști, nu-i așa? Care să fie cauza acestui haos perpetuu, vrem să înțelegem și de ce lumea arată așa, o căutare interminabilă într-o nebunie comună.
Iată, în textul acesta, se face referire la o carte despre imbecilitate, „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, adică Francesco Cipolla care vorbește despre cum imbecilii (hai să le zicem proști, că sună mai bine) fac rău altora fără niciun beneficiu, adică sunt geniali în a-și săpa propriul mormânt, așa cum știm noi și ne vin gâlceava de a ne întreba unde ne ducem în ziua de azi. Așa că, pare că lumea e un teatru în care proștii, hoții și indiferenții dansează pe acordurile unui capitalism feroce care nu mai știe de virtute.
De altfel, în cartea lui Alasdair MacIntyre, „După virtute”, se împărtășește ideea asta că odată ce am uitat ce înseamnă să fim buni, generosi sau inteligenți, am ajuns la o stare de post-sapienți, adică oameni banali care devin pioni pe tabla de șah a lui Dumnezeu Bani, unde nimeni nu mai e judecat pentru prostie. Rușinea de a fi prost e un concept atât de depășit în această lume în care toată lumea umblă cu demnitate fără să știe de ce.
Evident, locul gol lăsat de căutarea adevărului e umplut de tot soiul de idei și teorii care sunt, în realitate, o mare minciună. Oare cât de mult adevăr putem găsi în lumea secolului XXI, unde noțiunea de „adevăr social” câștigă teren? Adevărul se transformă într-un concept căruia îi lipsesc faptele, iar faptele, ne dăm seama, sunt complet ignorate, pentru că totul depinde de câți susțin ideile nebune. Doar pentru că mulți îi dau crezare, nu înseamnă că e și adevărat; suntem învăluiți în absurditate, iar consecințele devin astfel the new normal.
Ăsta-i un fapt: în fața globalizării, antiglobalizarea zâmbește ironic, dovedind o mișcare naturală care ne aruncă în brațele demagogilor. Pe scurt, ni s-a furat realitatea complexă și a fost înlocuită cu povești fără noimă, mai mult sau mai puțin inspirate de regimuri sovietice, care au descoperit că show-ul e tot ce le trebuie pentru a te aduce în fondul prostiei. Căci dacă nu e spectacol, ce e?!
Și, ca să concluzionăm într-o notă morbidă, decăderea culturii practic devine un bengal, oferind un bâlci planetar de distracție, unde inteligența coboară, devine o amintire și oamenii ajung să nu mai distinge între spectacol și realitate, afundându-se într-o superficialitate îngropată în imagini care nu reprezintă nimic.
Este un cerc vicios, unde post-sapienții cresc, resursele se împuținată în timp ce planeta pare să fi fost uitată, iar noi nu ne mai îngrijim de ce va să fie mâine, doar ne lăsăm purtați de turbină, ca niște simple frunze în bătaia vântului încercând, fie și pentru o clipă, să înțelegem de ce alegerea noastră este de a rămâne proști…
Și cu toate cele astea, între frământările economice și dramatice, nimeni nu pare să aibă o soluție, nici măcar fantoma lui Eichmann care ne zâmbește monoton. Ne lipsesc busolele etice și, ah, cum arată într-o lume unde numele celor care ne conduc sunt doar o umbră a degradării generale!
Și cu asta, mi se pare că ne încheiem reflecțiile de pe marginea scufundării, unde prostia devine o artă, iar noi suntem doar spectatori într-un mare show, scenariul nefiind nici pe departe scris de noi. Sfârșit.
“`
