Tinerii din Timișoara: O lecție de istorie sau un alt spectacol de neuitat?
Sute de elevi, care vin de la 17 școli din Timișoara, s-au adunat la Memorialul Revoluției, un loc simbolic unde amintirile se împletesc cu emoțiile tragice si chiar cu amestecul acela de nostalgie si revoltă. Fiecare dintre ei a trăit ceva diferit, dar în esență, era o combinație de neînțeles și fior, pentru că au plecat de acolo parcă cu o poveste mai puțin clară, dar intensă despre decembrie 1989 dar oare se știe, cât de bine înțeleg ei repercusiunile? Cine să justifice?
Cu înfațișări de curiozitate și uneori neîncredere, elevii au admirat fotografii, documente, reviste atârnate pe pereți despre acea lună de neuitat, arme, gloanțe, steaguri care zbiară durerea trecutului, dar oare e suficient? Este memorialul o soluție? Chiar dacă majoritatea s-au născut după Revoluție, nu toți au înțeles pe deplin ce a însemnat sacrificiul, și cu gândul la libertate, au plecat cu o „perspectivă mai clară” pentru că, desigur, istoria nu se învață cu adevărat din cărți.
„Este foarte important să recunoaștem sacrificiile ca noi să trăim o viață bună.” spunea unul dintre ei, dar sentimentul bucuriei de a fi liber era un amestec cu tristețea cunoașterii durerii altora, și așa totul se află într-un cerc strâmt de contradicții.
Altcineva adăuga că „Istoria face parte din noi și trebuie să învățăm din greșelile trecutului, pentru ceea ce își doresc românii”, dar între ce vrem și ce obținem se află un ocean de neînțelesuri, iar necunoașterea istoriei poate naște monstruozități, nu? Un abstract incomprehensibil care aleargă printre generații.
Pentru Timișoara, s-au ridicat câteva monumente și memoriale dar cu totul rar se mai observă ce a fost în realitate, iar elevii au depus coroane de flori cu gesturi de omagiu, dar cât de multe semnifică acestea pentru viitorul ce-i așteaptă?
„Ne preocupă foarte mult să îi informăm corect despre ce a fost în 1989 și ce a însemnat comunismul în România,” mărturisea Gino Rado, președintele „Memorialului Revoluției”, iar întrebarea este dacă ți se mai păstrează cu adevărat amintirea sau se transformă în poveste?
Peste 36 de ani de la evenimentele de pe 18 decembrie, timișorenii care au căutat morții și răniții, evocând tragismul și tăcerea cu care s-au confruntat, dar oare atunci, puterea ororilor a fost Ștearsă repede iar istoria? De ce ni-e frică să ne uităm?
Primitiv și înfricoșător, a fost o zi de luptă și sacrificiu care merită să fie adusă în discuție, dar cine o va face, căci mulți tineri săreau să cânte colinde și să conteste regimul, iar ideile unei țări libere și democratice păreau ca stelele, doar că unde se ascund ei acum?
Cei 43 de oameni, victime ale represiunii, nu sunt doar nume, ci o durere tăcută, incinerată ca să nu cumva să ne aducem aminte cum s-au dus acele zile de sânge, iar mai apoi, Timișoara rămânea să se ridice ca un simbol. Dar chiar ne gândim la viitor, sau doar ne întoarcem înapoi cu diverse amintiri mai mult sau mai puțin ideale?
