Efectul neîncrederii în sistemul medical: Perspective și provocări
Chiar așa, de ce tocmai 99%? De ce nu 98%, 72%, 0%, 100%, 83,67543%? Am senzația că am muncit degeaba 32 de ani în România și în alte țări în specialitatea ATI. Am trecut prin anestezie în toate specialitățile chirurgicale inventate, am întâlnit mii de stări critice din toate specialitățile medicinei, generate de cele mai rare, comune sau complicate boli care există. Am utilizat dintre cele mai agresive și invazive tehnici și tratamente recomandate în asemenea situații. Ca și majoritatea colegilor mei. Am petrecut mai mult de 6 ani din viață numai în gărzi ATI, din ce a rămas, 1/3 am dormit, am fost la serviciu (tot în ATI), am citit mii de pagini cu tematică ATI amestecate cu puțina viață de familie și socială rămasă. Ca și majoritatea colegilor mei. Nu am ajuns la 99% siguranță profesională și în timpul care mi-a mai rămas nu văd nicio speranță să ating această performanță. Îndoiala face parte din modul meu de gândire, procesez tot timpul, compar, studiez, analizez, citesc, poate, poate găsesc o cale; revin la spital, vorbesc cu colegii, se încing discuții, raporturi de gardă, se emit păreri. Cu toate astea, mortalitatea generală în terapie intensivă se menține în lume pe la 15-30%, iar rata de supraviețuire la 1 an de la internarea în TI nu crește peste 50% de ani buni. Deci nu sunt numai eu de vină, și colegii mei au aceleași insuficiențe; mă duc la congrese, citesc reviste de specialitate, discut cu colegi de breaslă din alte țări; aceleași cifre. Ceva nu e în regulă; la un moment dat visam să mă fac inginer, poate era mai bine, moartea rămânea ceva imuabil pentru mine. Degeaba am încercat în toți anii din urmă să mă lupt cu ea; în fond, cel mai sigur lucru atunci când te naști este că la un moment dat vei muri, 100%! Am descoperit și eu ceva sigur – 100%, nu 99%, mi-a luat ceva vreme. În schimb, pentru acest 99% eu văd doar două explicații: Unu. Acești medici legiști au f…
Dr. Lucian Băilă, medic primar ATI
