Creșterea alarmantă a disparițiilor minorilor în România: un semnal profund de suferință
În ultimul an, România a consemnat peste 11.000 de sesizări privind disparițiile minorilor, un număr în creștere pentru al treilea an consecutiv, arătând o realitate sensibilă adesea etichetată simplist drept rebeliune adolescentină. Dincolo de gestul extrem al plecării de acasă, specialiștii atrag atenția că fuga minorilor este un simptom al unei suferințe profunde, iar înțelegerea cauzelor poate ajuta la prevenirea unor astfel de situații.
Analiza cifrelor și caracteristicilor disparițiilor
Conform datelor difuzate de Știrile ProTV, între iulie 2025 și prezent au fost înregistrate aproape 11.000 de sesizări legate de disparițiile minorilor, cu peste 1.000 mai multe decât anul precedent și cu 500 mai multe în comparație cu acum doi ani. Acest trend crescător evidențiază o problemă persistentă și în agravare.
În aproximativ 60% dintre cazuri, copiii și adolescenții pleacă din centre de asistență sau locuințe sociale, însă există și situații în care minorii fug voluntar din propriile familii. Cel mai vulnerabil segment este format din adolescenții cu vârste între 14 și 18 ani, pentru care decizia de a pleca este frecventă.
Contextul psihologic al fugii de acasă
Psihologul Mihai Copăceanu și terapeuta Mirela Husaru, formată în metoda Compassionate Inquiry concepută de Gabor Maté, oferă o perspectivă complexă asupra fenomenului, contracarând simplificarea lui ca „teribilism” sau „nerecunoștință”.
Mihai Copăceanu explică faptul că „fuga de acasă a unui adolescent necesită explicații multiple, de aceea și intervențiile corecte sunt cele complexe și multidimensionale”.
Adolescenții pot simți că nu sunt ascultați, înțeleși sau acceptați în familie, iar dorințele lor sunt adesea respinse. Astfel, conflictul se acumulează până când fuga de acasă apare ca singura soluție pentru a diminua presiunea sufocantă resimțită.
„În multe cazuri, adolescentul percepe familia și mediul de acasă ca fiind puternic ostile, iar dorințele și inițiativele sale sunt respinse în totalitate, astfel el se simte neînțeles și neacceptat”, a subliniat psihologul.
Când tensiunea devine insuportabilă, adolescentul gândește adesea că fuga este singura cale de a face față stresului ridicat: „Într-o astfel de situație imposibilă, sufocantă, în mintea sa, singura soluție pentru a-și face ziua suportabilă (…) este să plece de acasă.”
Impactul regulilor dure și pedepsele în familie
Problema este amplificată în familiile unde se aplică reguli stricte, restricții severe și, uneori, pedepse fizice sau amenințări constante.
„Deseori părinții nu conștientizează gravitatea situației pentru adolescenți, povara unor afirmații sau restricții. De aceea, riscurile sunt și mai mari în cazul fugilor de acasă care pun în pericol viața și siguranța copiilor”, avertizează Mihai Copăceanu.
Copiii care fug resimt rușine, jenă și teama de pedeapsă, ceea ce îi determină deseori să nu se mai întoarcă în familie și să se expună unor pericole suplimentare. În situații grave, pot apărea stări de deprimare severă, idei suicidare și tentative de suicid.
Fuga de acasă, simptom al suferinței profunde
Psihologul Mihai Copăceanu atrage atenția asupra faptului că fuga minorilor nu trebuie redusă la o problemă de disciplină, ci este „simptomul suferinței profunde” pe care trăiește adolescentul.
Acest punct de vedere invită părinții să reevalueze întrebarea principală: nu „Ce pedeapsă merită copilul?”, ci „Ce s-a întâmplat cu el încât a considerat că plecarea este o soluție mai bună decât rămânerea acasă?”.
El avertizează că uneori adulții sunt mai preocupați de imaginea familiei în comunitate decât de starea reală a copilului. „Greșim când desconsiderăm emoțiile și trăirile unui copil și ne concentrăm mai mult pe aspectele disciplinare. Adesea adulții se arată indignați, văd fuga ca pe o nesupunere și uită esențialul: sufletul copilului.”
Psihologul recomandă ca părinții să transforme familia într-un mediu sigur, în care copilul să se simtă auzit, apreciat și susținut, mai ales în momentele dificile.
Permisivitatea excesivă versus autoritatea rece
Mirela Husaru oferă o altă perspectivă asupra cauzelor care pot determina fuga minorilor, indicând că atât autoritatea rigidă, cât și permisivitatea fără limite sunt periculoase și pot conduce la situații problematice.
Mulți părinți moderni, plecând de la dorința firească de a le oferi copiilor o copilărie blândă, ajung să evite orice formă de frustrare, impunând astfel o lipsă de limite sănătoase.
„Copiii nu au nevoie doar de iubire, ci și de repere. Limitele sănătoase nu înseamnă control, ci siguranță. Fără limite clare, lumea devine greu de înțeles, iar toleranța la frustrare și reglarea emoțiilor devin dificile. În același timp, controlul excesiv și lipsa spațiului pentru exprimare sunt la fel de dăunătoare”, explică terapeuta.
Conform Mirelei Husaru, adolescenții au nevoie simultan de libertate și de structură pentru a se dezvolta armonios.
„Când un adolescent fuge de acasă, întrebarea corectă este: Ce a trăit acest copil încât fuga să-i pară cea mai sigură soluție? Comportamentul nu este niciodată întâmplător, ci o adaptare a sistemului nervos la durere, frică sau nevoi neîmplinite.”
Soluția echilibrată între limite și libertate
Răspunsul la această criză se află în echilibrul între autoritate și permisivitate. „Copiii nu au nevoie de autoritate rece, nici de permisivitate totală, ci de adulți prezenți, conectați, care să ofere iubire și structură în același timp”, afirmă Mirela Husaru.
Pentru prevenirea fugii și pentru reconstrucția relației după un astfel de episod, este esențială crearea unui spațiu în care adolescentul să știe că este iubit necondiționat, inclusiv când greșește sau traversează momente de furie și rușine.
Adolescentul trebuie să simtă că poate discuta cu părinții deschis, fără teamă că va pierde iubirea familiei, chiar și după greșeli.
Terapeuta concluzionează că o educație echilibrată oferă copiilor „atât rădăcini, cât și aripi”. „Rădăcinile sunt relația, siguranța și limitele. Aripile sunt libertatea de a fi ei înșiși. Când acestea coexistă, nevoia de a fugi scade semnificativ.”
Implicarea unei abordări empatice și multidimensionale în relația cu adolescentul poate contribui la reducerea disparițiilor, transformând un simptom al suferinței într-o oportunitate de reconstrucție și susținere familială.
