De obicei, persoanele care au discalculie se confruntă cu dificultăți în a învăța și a înțelege matematică, deoarece creierele lor nu pot procesa conceptele matematice la fel ca persoanele care nu suferă de această tulburare. Cu toate acestea, este important de reținut că diagnosticul de discalculie nu presupune un coeficient de inteligență mai scăzut sau o capacitate funcțională redusă la aceste persoane.
Simptomele discalculiei apar, de obicei, în copilărie, mai ales în timpul primilor ani de școală, când copilul începe să învețe matematică la școală. Cu toate acestea, mulți adulți pot avea discalculie fără să știe, dacă nu au fost diagnosticați de mici. De multe ori, persoanele cu discalculie se confruntă cu probleme de sănătate mintală, precum anxietate și depresie, atunci când au de efectuat exerciții matematice, mai ales în fața altor persoane, precum profesori sau colegi.
Discalculia poate afecta pe oricine, dar de cele mai multe ori este semnalată la copii, începând cu vârsta de șase ani și până la vârsta de nouă ani. Totodată, discalculia, deși o tulburare neobișnuită, este destul de răspândită. Așadar, specialiștii sunt de părere că discalculia afectează undeva între 3% și 8% din populația planetei.
În majoritatea cazurilor, dar mai ales la copii, oamenii de știință nu se pot pronunța cu privire la un motiv clar pentru care apare discalculia. Există, în schimb, cercetări care sugerează că tulburările de învățare sunt moștenite pe cale ereditară. Cu toate acestea, este nevoie de mai multe studii pentru a se putea confirma aceste informații.
Un lucru cunoscut de experți, însă, este că persoanele care suferă de discalculie sunt mai predispuse la aspecte atipice la nivel cerebral. Acest lucru se traduce prin dezvoltare mai scăzută și legături intercelulare mai puține în anumite zone ale creierului. În acest caz, este vorba despre zonele cerebrale folosite, în mod normal, în efectuarea calculelor matematice. Cu toate acestea, specialiștii nu înțeleg încă de ce apar aceste diferențe și cum influențează simptomele acestei tulburări.
De asemenea, discalculia apare adesea împreună cu alte afecțiuni. Deși afecțiunile conexe nu sunt considerate a fi cauza discalculiei, ele pot fi un indicator bun în diagnosticarea sa. Printre cele mai cunoscute și frecvente afecțiuni care însoțesc discalculia se numără autismul, tulburarea cu deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), dislexia, disgrafia (tulburare de învățare ce afectează abilitatea de a scrie), depresia, anxietatea, tulburarea bipolară, tulburările de învățare non-verbală și tulburările de procesare senzorială.
Persoanele care suferă de discalculie prezintă un risc mai crescut de a dezvolta tulburări mintale. Deși specialiștii nu au identificat încă motivul pentru acest lucru, se presupune că are legătură cu stigmatul social asociat cu inabilitatea de a efectua calcule matematice.
Este important de știut că această tulburare nu apare mereu din copilărie și că mai există o formă de discalculie, numită discalculie dobândită, care poate apărea la maturitate. Există diverse motive pentru care o persoană adultă poate dezvolta discalculie, sau chiar acalculie, care înseamnă o incapacitate totală de a efectua exerciții matematice. Principalul motiv este însăși natura tulburării. Așadar, discalculia dobândită nu mai este considerată o tulburare de învățare, ci se instalează din cauza unor daune sau leziuni cerebrale care afectează zonele creierului responsabile pentru abilitățile matematice. Aceste leziuni pot apărea din mai multe motive, atât de natură mecanică (accidente fizice), cât și din cauza unor procese suprasolicitante la nivelul corpului, cum ar fi un nivel de stres foarte ridicat pe o perioadă mai lungă de timp.
Simptomele discalculiei variază în funcție de vârstă și de situațiile în care se regăsește cel mai frecvent persoana afectată.
