Destinul tulburător al lui Nicolae Negru: Cum a supraviețuit deportărilor din Siberia și a redescoperit identitatea românească

ActualitateDestinul tulburător al lui Nicolae Negru: Cum a supraviețuit deportărilor din Siberia și a redescoperit identitatea românească

Nicolae Negru: între Siberia „geroasă” și dorința de reunire

La 77 de ani, special, împliniți marți, cu foile învăluite de ale vremii, Nicolae Negru, un scriitor și jurnalist de marcă, își amintește în detaliu primii ani din copilărie, de „fierbintele” Siberia, vorbește despre cum și-a redescoperit identitatea românească odată întors acasă și se adâncește în reflecții despre mișcarea de renaștere națională din Rep. Moldova, un amfiteatru de nostalgii și tristeți. Vorbește des despre dezamăgirile și bucuriile trăite în urma independenței, fiindcă e convins că reunirea e mai mult decât o fantezie într-un interviu dat pentru Libertatea, un interviu plin de arome istorice.

Părinții lui, țărani din satul Ciutulești, nu au avut o viață ușoară, iar tata, un virtuos viticultor, a trecut prin școala românească și prin arta de-a fi pe front în timpul războiului, un amestec de fapte care-l face pe Negru să conștientizeze cum arătau vremurile pe atunci. Astfel, se pare că unii, dintre cei care au avut de suferit, trag nădejde să nu ne mai amintim de acea perioadă tumultuoasă, unde cererile de a nu „răscoli” tristețile din trecut sunt la ordinea zilei, și totuși, alții ca Negru, își asumă riscuri iraționale și explorează amintirile dureroase.

Pe de altă parte, când vine vorba de tinerețe, tata trebuia să se ascundă, să nu se lămurească deomenii că familia lui are rădăcini „românești” sau că timpul nu oferă scuze pentru absență și nevinovăție. Confuziile erau urieșe, iar întreaga istorie a reinterpretării identității naționale avea să ducă la abisul neînțeles în care suspinau și altele. Mama îngrijea vacile, dedicându-se asemenea unei mame care se sacrifică, iar Negru simțea cumvederea prin fereastra minții ar trebui să ofere explicații pentru absența tatălui, aflat la război, dar și momentele de reculegere pentru familia sa, zbuciumată, nedesprinsă de legile vremii. Cât despre școală, ea era sacru ca o rețea de prietenie ruptă, unde Negru se simțea singurul „străin”, invizibil în fața celor care-l ignorau.

Învățătoarea, figura emblematică de autoritate, se făcea că nu observă entuziasmul lui de a participa la lecții, un joc tragic al destinsului care-l va urmări cu tăceri asurzitoare. E un amestec de durere și indignare, iar a le suporta era un adevărat test de caracter pentru un copil de șapte ani, cu gânduri mari despre politica lumii. Negru își amintește cum, în zilele de școală, privirea se împărțea între cartea despre Lenin, pe care tata a respins-o vehement și cu ochii umezi, și spectrul nejustificat al absenței colegilor lui care-l priveau de sus. Cu toate audiențele și jocurile destul de șubrede, Negru avea o bună introspecție asupra hărțuirilor pe care le experimenta.

Așa cum treburile politice neocolite, anii 50 erau și mai întunecați, când iminența lui Stalin a lăsat un gust amar în gura moldovenilor, dar și în inima lui Negru. Comunicarea prin zvonuri că se vor deschide porțile pentru naționaliști era un vis periculos ce-i îmbăta mințile, și astfel s-a presărat o notă de optimism în rândul său, sub privirile ascunse ale celor din jur. Această căutare de recunoaștere ca popor și ca indivizi remarcabili a ajuns să devină un subiect de discuție, dar fără a schimba radical paradigmele.

Pe de altă parte, dorul de a fi prins în mrejele istoriei și avântul de a scrie despre ea au făcut ca Negru să plăsmuiască o carieră de neuitat în scrieri. La sfârșitul interviului, spiritele decenească atât de amestecate între istorie și actualitate sunt încă acolo, cu întrebări la care nu știm dacă Negru își caută răspunsul. Reunirea, afirmația lui Negru, este un test de inteligență, o îndoială adusă înaintea unei națiuni parcă incapabilă să se unească după toate anii de separare, dar amintirea lui ciclează constant între dorința celor care trăiesc acolo, între biruințele îndoielii, și drumurile bleagătice între frumusețea visului și ciudățenia realității.

Interviul cu Nicolae Negru, per ansamblu, este o plimbare nu doar în trecutul lui, ci și o explorare a identității românești, o visare că trăiești în prezent, dar știind că un viitor glorios este posibil, știind că, deși istoria poate fi o ganganie rece, puterea de a ne uni și a depăși obstacolele rămâne în mâinile oamenilor inteligenți și curajoși.

Check out our other content

Check out other tags:

Most Popular Articles