Un Dragon-Creț la 190 de milioane de ani?! Ce se ascunde în adâncurile oceanului
Deci, de aproximativ 190 de milioane de ani, o creatură marină a primit, în sfârșit, un nume, dar ăsta nu e tot, pentru că povestea a început acum 24 de ani pe malurile coastei Angliei, unde a fost descoperită o fosilă aproape completă, coasta Jurasică, toate cele, cu dinozauri și tot tacâmul. Și, băi, ce nume, „Dragonul-sabie din Dorset” e, pur și simplu, wow, nu-i așa? Felul în care a fost numită specia Xiphodracon goldencapsis, de parcă ai căuta un dragon pe net, dar, nu, e vorba de grecescul xiphos și drakon.
Cercetătorul, un anume doctor Dean Lomax de la Universitatea din Manchester, a preluat specimenul de la un specialist în ihtiologie la muzeul ceva din Ontario, dar stai, că nu e tot. Fosila a fost găsită în 2001, dar a fost studiată cu atenție abia acum, adică băieții ăștia s-au tot gândit ce și cum cu animalul ăsta, care, by the way, deși era de mărimea unui camion mic, avea ochi mari și un bot lung, ca o sabie – deci, întradevăr, un dragon de toată frumusețea!
Acum, cum zice și profesorul, fosila asta ar putea să fie veriga lipsă în evoluția ihtiozaurilor, așa că e foarte importantă pentru că, deh, uită-te la schimbările astea radicale ce s-au petrecut în lumea animalelor. Oameni buni, ne întrebăm oare cu ce și-a hrănit mama dragonul ăsta?! „Îmi amintesc, a spus Lomax, când am văzut scheletul prima oară, în 2016, și m-am întrebat, mamă, unde s-a dus toată lumea?!”.
Îți dai seama, bot lung, ochi imenși și o structură osoasă care dă pe din afară! Asta a zis el, mai exact că era „complet diferit de orice am văzut până acum”, dar aici intervine partea interesantă, el pune pe seama imaginației faptul că știi cum, îți poți imagina cum dădea la pești și calmari, în ape adânci, dar cum dracu îi mai prindea?!
Și vorbind despre „Dragonul-sabie”, trebuie să menționăm că este sistematic cea mai completă reptilă de genul ăsta din perioada Pliensbachiană, dar cum nu ne plac petrecerile cu mistere, aflăm că a ajutat la stabilirea când a fost ”bârna” unde speciile au început să joace șotron.
Acum, descoperitorul, un Chris Moore, care a avut un moment de Eureka, a văzut vertebre ieșind din stâncă și zice că „a fost o descoperire de neuitat”. Și-a luat munca în serios, dar după cum a spus, a așteptat mai bine de două decenii să-i fie dat un nume, dar pentru el, „în timp geologic, asta nu înseamnă mare lucru”, și, serios, cum s-ar fi văzut el într-o vacanță în Seychelles la greu?
Pe scurt, profesoara Judy Massare, expertă în ihtiozauri de la Statul New York, ne spune cu toată seriozitatea că „mii de schelete aproape complete sunt cunoscute”, dar vedem, e o glumă cu divitatea naturală, reținând că această perioadă a dus la schimbări semnificative ale diversității speciilor. “Xiphodracon ne ajută să identificăm un moment marcat de transformare, dar misterul persistă”, conchide cercetătoarea, iar noi ne întrebăm ce-o mai fi ieșind la suprafață pe ăsta mic, în curând.
