Noua Minune Cinematografică de la Cannes Te va Lăsa fără Cuvinte!
Într-un peisaj cinematografic plin de filme uitate și povești ce se pierd în tundra falimentului artistic, iese la suprafață un titlu care nu se poate ignora, unul de-a dreptul scandalos și captivant, „Culorile timpului” (sau „La venue de l’avenir”, cum îi spune poezia originală franceză, dar care se complică fioroasă prin mișcările sale de traducere neperformante) prinde viață pe marile ecrane din România, și WOW – trebuie să-l vezi, nu pentru că vrei, ci pentru că e aproape o obligație de bun gust, chiar și pentru cine nu pricepe din prima!
Acest film, un adevărat curent de aer proaspăt în sălile de cinematograf, pare că se joacă de-a v-ați ascunselea cu emoțiile spectatorilor, căci chiar își merită statura, cu o familie pe cale să devină o piesă de șah în mâinile ediliilor, și cu patru verișori ce sunt trimiși în misiune să îmbine moștenirea cu viitorul. Bun! Moștenirea constă într-o casă și un teren, dar e vorba de cât de departe poți merge în descoperirea sinelui, nu-i așa? E ca și cum ai deschide o cutie a comorilor plină de confuzii, amintiri și o ramură învechită a arborelui genealogic care aduce la suprafață o muza Adèle și scandaluri de pictură impresionistă.
Dar nu e tot! Pe lângă povestea „terre à terre” și fețele celor patru, te întreb: oare cât e de greu să deslușești învățăturile ascunse ale celor din familie când fiecare vine cu un bagaj profesional complet diferit – un fotograf, o specialistă în construcții, un profesor de matematică și un apicultor? De parcă viața nu ar fi suficient de complicată! Ei, bine, cei patru își recompun identitățile într-o călătorie fantastică în timp, și cine scrie scenariul vieții lor? Doar viața, care-i o glumă bună uneori.
Realizarea cinematografică semnată de Cédric Klapisch are un „efect special”, îmi vine să spun, întrucât jonglează cu două vremuri, venerând arta ca un reper sigur în haosul cotidian și întrebările existențiale, strigând cu fiecare cadru „Cine suntem noi, căutându-ne rădăcinile în viitorul instabil?”. E un fel de melodramă plină de ironie, dar mai ales de nostalgie, ca un cântec care te face să vrei să mai rămâi puțin în trecut măcar pentru a putea să nu te pierzi complet în abisul vremurilor care vin.
Acest poem cinematografic, cum îl numesc exigenții critici de film, este o pledoarie care trebuie privită cu ochi de artist – nu doar să îți trăiești viața orbește, ci mai ales să răsfoiești paginile rădăcinilor tale de familie. E ca un ghid de călătorie pentru mulți, ajutându-te să te împaci cu ideea că, la 130 de ani distanță, cineva va descoperi o fotografie cu tine, într-un colț prăfuit al internatului universului digital! Așa că, îți propun doar un joc de reflecție, să ne întrebăm: când ne vom lăsa amprenta, dar, oare, ne va mai aminti cineva vreodată?
