Mascaroanele Bucureștiului: Timp De Mister Sau De Neuitat Invizibile?
Fotojurnalistul Mihai Barbu, un nume care poate că nu vă spune prea multe, dar care a lansat un proiect fotogenic numit „Faces of Bucharest”, s-ar putea să fie mai important decât credeți, dedicându-se identificării și inventarierii, cu ceva de substanță, a mascaroanelor din București, acele ornamente arhitecturale care, wow, sunt forme de chip ce zăbovesc pe clădirile vechi ale metropolei, dar care pot fi, să recunoaștem, adesea ignorate de trecătorii grăbiți, care nu au timp de detalii.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu el, Mihai Barbu m-a fascinat cu povești despre arhitectură și despre cum orașul le înghite din vedere, e complicat, și el are o relație, hai să-i spunem, nu tocmai liniștită cu Bucureștiul, orașul unde locuiește de peste două decenii și mai bine; căci de câte ori nu ne simțim noi, toți, abuzați de griul clădirilor și de fețele încruntate ale locuitorilor, un mix de nostalgie și modernitate deranjantă.
Mihai, de 45 de ani, a crescut în Petrila, dar s-a mutat la București pentru facultatea de jurnalism, deci e un om de meserie; și, să nu uităm, e și co-autor al volumului DUSÎNTORS, o carte de călătorie, un jurnalaș ce reunește perspective diverse prin ochii săi și ai fiului său, Vladimir, care a parcurs același traseu prin România și Mongolia, dar când afli că, de fapt, nu ești primul care observă că orașul are multe fațete, te gândești că dusul înapoi, e o temă frecventă.
Relația lui Mihai cu Bucureștiul e descrisă ca fiind complicată, să zic așa, căci spune că la prima adiere pe peronul Gării de Nord, înainte ce să știe că devine fotojurnalist, orașul deja nu i-a plăcut. „Era urât, cenușiu, apatic”, se plânge el, un sentiment pe care mulți ar putea să-l împărtășească – dar Gara de Nord, aiurea, căci pleca spre Petrila, devenise un simbol al scăparii.
Pe măsură ce anii au trecut, a început să observe că orașul ascunde o comoară oculară, așa că, pe ziduri de piatră, au început să reapară „mascaroanele”, fețe umane uneori înfricoșătoare, care determinau spiritele rele să se ferească, un concept care a fost transformat în decorativ pe clădiri, dar cine s-ar fi gândit că un om poate să devină detectiv în căutarea lor?
Așadar, Mihai a decis să țină un jurnal fotografic cu mascarea acestora, proiect în care s-a implicat cu tot sufletul și cu ajutorul partenerului său, Oana Leulescu, pentru a salva aceste chipuri de la uitare, punându-le împreună, într-un efort de a trasa o hartă a ascunselor măștri de piatră. „Harta va ajuta multora să-și ridice privirile”, glăsuiește el.
Desigur, că un fotograf și un detectiv, culmea, deși a recunoscut că rolul lui e mic, față de propria creație, dar nimic din toate acestea nu e o joacă, mai ales în orașul ăsta care se transformă de la o zi la alta, și atunci te întrebi: de ce sunt mascările așezate acolo? Ce povești ascund?
La întrebarea cum cercetează aceste elemente decorative, Mihai se întâlnește cu Google Street View, virtualizând orașul, dar după aceea iasă cu planuri de explorare, așa că, întrebându-se, „oare mai văd Eu ce știu?”, renunță la comoditatea privirii de jos și își caută imaginile pe străzi!
Este foarte clar că sunt clădiri abandonate, dar Mihai nu se oprește aici, vrea să exploreze și acele mascaroane din interior despre care visează, să le adune la un loc, nu vă e așa că și vouă vi-ar plăcea? Este fascinant cum, chiar dacă Mihai e nostalgico-dramatic, între doi ochi nu întotdeauna e loc pentru spațiu, dar dacă mai mulți ochi s-ar uni poate s-ar salveze ceva!
Se pare că, în final, proiectul „Faces of Bucharest” nu este doar o simplă expunere fotografică, ci un apel umanizat la observație, un invitat la a ieși din casa voastră și a uita de colapsul orașului căci poate, și voi veți ieși căutând, cu capul sus, fețele ce vă privesc pe străzi. Scopul lui, chiar dacă nu știe dacă va reuși complet, e de a face pe toată lumea să observe acele fețe ascunse. Dar, întrebarea finală rămâne, oare câte vor mai fi și care ne va dărui orașul pandant?
