Virgiliu și Eterna Dilema a Capodoperelor: Boala sau Genialitate?
Într-un colț uitat de timp, prin 70 î.Hr., se naște Virgiliu, un poet latin mai bine zis, special ce se născuse chiar în epoca de aur a poeziei romane, când Octavian domnea și Horațiu undea cu slovele, Catul fulgera cu versuri, iar Ovidiu, sărmanul, exilat se gândea la zile mai bune, dar toți aceștia s-au adunat undeva într-o atmosferă, ceva, de talent.
Lucrurile s-au precipitat imediat când Mecena, un fel de sponsor avant la lettre, l-a adus pe același Virgiliu în fața lui Octavian, care, să recunoaștem, prefera pe Virgiliu chiar mai mult decât pe Horațiu, trebuie să admit că era un talent, dar totuși, Mecena, ce se pricepea la artă, cu secretele lui din domeniul literar, părea să știe mai bine.
Octavian, cu gândirea lui pragmatică, avea o afinitate aparte pentru Virgiliu, așa că deseori îi propunea plimbări lejere prin parcuri, unde cu toată noblețea discuțiile erau despre artă, literatură, dar surprinzător de mult despre boli, inclusiv despre gastrită cronică și insuficiență biliară acută, căci amândoi sufereau în tăcere sub semnul acestor patologii comune, dar geniale!
Ei bine, Virgiliu a scris o carte, un fel de capodoperă, numită Eneida, care povestește despre originile poporului roman, avându-l ca erou pe Eneas, care fuge din Troia, zbătându-se dintr-o parte în alta, stabilindu-se pe teritorii etrusce, din luptă, dragoste și bătălii se năștea Romei mândrie.
Eneas, fiul zeiței iubirii, Afrodita, da, o semizeu, dar totuși un muritor, sublinia cum romanii, mă rog, era de neconceput să nu se tragă din zei, dar în spatele acestei glorii se ascundea totuși o adâncă amărăciune, căci Virgiliu era depresiv, iar boala sa era mai mult decât o simplă neplăcere, spre deosebire de fermecătorul Octavian, care avea o viziune pozitivă asupra obstacolelor.
Când sfârșitul îi bătea la ușă, Virgiliu s-a hotărât să-și ardă toate capodoperele, aici intervenind Octavian cu o putere de convingere, spunându-i cu nădejde și autoritate: Nu-mi distruge mie capodoperele literaturii latine, prietene! Așa se face că Eneida a scăpat de flăcările distrugerii.
