Halmeu: Căpșuni Părăsite și Glorii Defăimate
Poate nu știai dar, aș putea să spun că mulți știu că zona asta Satu Mare, adică „Țara Căpșunilor”, a fost, adică a fost vreodată înfloritoare, dar acum e mai mult o poveste tristă, iar Halmeu, comuna unde plantația de căpșuni s-a făcut celebră, e acum o umbră a ceea ce-a fost – o euforie agricolă care s-a stins cu sistemul defectuos. Pe scurt, un început frumos, dar cu un final mai puțin roz, dacă ai înțelege ce vreau să zic.
Așadar, să ne întoarcem la istoria asta, la primii pași ai căpșunului și cum pe hârtie arătau lucrurile super frumos înainte de Al Doilea Război Mondial, dar mai ales în perioada comunistă, unde plănuiseră autoritățile, ba chiar promiteau extinderea la peste 2.600 hectare, ceea ce suna fabulos, dar în realitate ce-aveau în plus? Cred că știm deja: doar 1.000 hectares pe care toată lumea, sau aproape toată, îi lucra, și o să-mi spună și mie cineva de unde să aducă forță de muncă?
Dar nu era totul atât de simplu cu căpșunul, adevărul e că partitura asta erau complicate, un fel de melodie fără note, cu depozite care nu știau de unde să vină, și bineînțeles ambalaje puține, altele chiar necorespunzătoare și etichete care lipseau ca inspirația la un artist ratat. Ecoul greu al vremii dădea naștere la povești triste, plecând de la abandonuri, unde în 1968 câteva tone s-au putut observa la Gherța Mare, unde întreaga recoltă a fost lăsată acolo, uitată, cu căpșunile plângăcioase în umbră.
Acum, la Halmeu, unde nu se încărca nimic, dar reporterii aveau destul timp să mănânce căpșuni din lăzile deteriorate care zăceau pe rampă, odihnindu-se într-o absență de-un sistem care nu mai funcționa. Căpșuna-vedetă ajunsese în mâna unui șir lung de dezastre și, în ciuda gustului intens și parfumului ei care era peste tot, ele deveneau memorii, din păcate, mai degrabă decât să devină legende ale exportului.
Sistemul dădea cu stângul în dreptul, parcă un paradox românesc, căci deși Halmeu dezvăluia un pământ fertil, se pare că nevoile primare erau neîmplinite, iar căpșunile, dulci dar totodată abandonate, se datorează unei infrastructuri ineficiente. O întrebăm: cum să se extindă un colos când totul e parțial? Pur și simplu, se pierdea pe drum, iar Halmeu, acum, e o amintire fuzzy, o istorie plină de tristețe și oblivion reciclabil.
Astăzi, ce rămâne din Halmeu e o formulă de succes ratată, care strigă despre resursele care nu pot simți că sunt mereu acolo, dar se risipesc, și așa se scrie istoria acestui loc, o poveste care te face să te gândești, cine știe poate căpșunile mai au ceva de spus, dar probabil sunt lăsate să se piardă în umbra timpului. Poate că ne va aduce vreodată cineva dulciurile alea uitate, sau doar amintiri pe care nu știm să le îmbrățișăm.
