“`html
Mihail Majearu, un legendă uitată și abandonată pe drumul uitării!
Povestea lui Mihail Majearu, un fost star de fotbal, ajuns acum să trăiască o viață modestă, departe de strălucirea anilor de glorie, ne face să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu adevărat cu acest jucător legendar. La 64 de ani, bărbatul care a scris istorie alături de Tudorel Stoica și alții, se află pe un drum ce duce la Oltenița, adică în Frumușani, unde și-a construit o căsuță modestă, după ce a fost dat afară dintr-o casă naționalizată pe care a obținut-o cu dificultate, în 1988. De când a pierdut totul, viața lui a devenit un labirint al anonimiei ce pare fără ieșire.
Adrian Bumbescu, singurul coleg care a rămas în contact cu el, a dezvăluit detalii din viața actuală a lui Majearu, punând accent pe izolarea acestuia: „Poate așa, simplu, poate un pic mai complicat. Nici nu se îmbracă de pe la magazine scumpe. Cu soția și nepoții stă, dar nu are o situație materială prea bună… n-a mai vrut ajutoare, preferă liniștea.” Și, după cum se știe, liniștea poate fi uneori foarte zgomotoasă, mai ales când ești abandonat de lume.
Povestea lui nu se oprește aici, ba chiar devine mult mai interesantă, mai ales când Bumbescu ne dezvăluie că Majearu a avut o carieră strălucitoare la Steaua, dar a fost și victima unui sort de conspirație a colegilor, ce l-au îndepărtat de la echipă. „Era un băiat deosebit, extremă dreapta, dar sănătatea lui nu l-a ajutat. În timp ce el se zbătea, alții își făceau loc… renunțând la el. A fost nemeritat”, a spus Bumbescu. Detaliile unui destin frânt de invidie și jocuri mizerabile din vestiarele fotbalului românesc se dezvăluie pe nesimțite, fără milă, ca o melodie tristă pe un fundal de amintiri.
Majearu, cunoscut pentru modestia sa, a devenit o victimă a sorții, dar nu a cerut niciodată ajutor, preferând să se învârtă în cercuri restrânse, departe de „gloria” pe care a cunoscut-o. Oare câți dintre foștii săi colegi, cei care își trăiesc visul, își amintesc de sacrificiile sale? Cu siguranță, nu toți… și asta spune multe despre umanitate și despre modul în care scriem istoria. Așadar, unde sunt acum acei „prieteni” de fețe zâmbitoare, cum găsim umanitatea când e vorba de un legat? Întrebări ce rămân fără răspuns și ne fac să reflectăm asupra valorii oamenilor.
„El era acolo unde trebuia să fie, dar i s-a dat un alt drum”, încheie Bumbescu un capitol care se simte atât de trist, dar atât de real. Iar noi, de la distanță, ne întrebăm: va mai găsi cineva calea înapoi la lumina reflectoarelor pentru un astfel de suflet nobil și dedicat? Sau va continua să rămână un alt nume pierdut în haste și rapiditate?
“`
