Retrarea, o capcană modernă pentru cei care vor să evite haosul!
Într-un episod clasic din „The Sopranos”, un gangster, un tip care se vrea respectat în familia lui, îi spune lui Tony, adică șefului, că vrea să se retragă, iar Tony, umor negru la maximum, îl întreabă iritat: „Ce ești, jucător de hochei?” însă, vorbind serios, cei care nu sunt pe categorii de filme, nu au dosare penale, și se gândesc să își pună punct la viața profesională, nu trebuie să tremure de frica vătămărilor corporale, dar se poate confrunta cu pierderi, și nu doar de venituri, ci și de sens, relevanță, o chestie mai dureroasă decât ai putea crede, cum am citit recent în The Economist, care vorbește despre asta, explicând chestiunile complicate ale pensionării.
Aproape toți refuză idea de a se opri, cum e Giorgio Armani, care la 89 de ani nu se lasă de directorat sau Charlie Munger, care a fost pe baricade până la 99, pe când Warren Buffett, la 93 de ani, e încă pe front, treabă care surprinde în mod constant, dar, hai să vedem, este o realitate pervazivă, un sondaj cu numere interesante arată că un teribil de mare 33% din americani părerea ar fi că nu se vor pensiona niciodată, și majoritatea se gândesc la motivele financiare și impactul costului vieții, toată această inflație care a decimat veniturile din pensii. Dar, să zicem că ai opțiunea asta, e toate bune să te retragi, dar e aceasta decizia corectă, cel puțin în aspectul practic și al beneficiilor tangibile?
De la un lucru simplu și predictable într-o carte de viață, adică ai slujbă, avansare, salariu mediu ca un drum bătătorit, la pensionare, petrecerea cu colegii, un cadou care să rămână în istoria biroului iar apoi, surpriză, totul oprește, un fel de explozie, ședințele și activitățile dispar, iar tu te trezești în fața televizorului, cu păturica, jucându-te cu nepoții, totul devine monoton și lipsit de sens, dacă mă întrebați pe mine. Chiar dacă stimularea mintală e un antidot împotriva depresiei și declinului cognitiv la bătrânețe, mulți, majoritatea băieților din tehnologie nu stau pe gânduri să se mute din prim-plan pentru a face loc pentru tineret, mai ales că e greu să rămâi competitiv în domeniu, dar, ce să vezi, a te pensiona înseamnă a fi eliminat din joc, un fel de jucător în retragere fără un techno-gadget pe care să te sprijini.
Pentru unii, realitatea pe care o trăim e ciudată, oamenii trăiesc mai mult iar anii post-pensie sunt realitatea acelor zile, însă, attenzione, dar nu trebuie să te plictisești sau să te simți de parcă nu mai ai de ce să trăiești. După zeci de ani în care ai fost pe un drum dublu de muncă și stres, ai putea să descoperi noi pasiuni, poate preda sau să te dedici voluntariatului, chestii care îți oferă satisfacție și o siguranță emergentă în sine.
Întrebarea esențială își păstrează locul în străfundurile minții: poate ceva să înlocuiască structura și energia muncii alea de zi cu zi, și da, se poate, dar uneori acestea sunt prea departe, oricum, ai un program plin, ai sport, cultură, dar pentru unii sunt prea plate, un fel de apă plată. Pentru cei care sunt animați din interior și care muncesc din greu, cum e Armani, implicarea zilnică este combustibilul vieții sale, în concluzie, pensionarea nu mai e un final de carieră, ci un nou început pentru unii, dar poate o pierdere a sensului pentru alții.
