Povestea sintagmei „Cortina de Fier”, care definea linia de demarcație dintre Europa occidentală și cea răsăriteană are rădăcini istorice, culminând cu acțiunile lui Winston Churchill, despre care se spune că a fost influențat de politicianul român Grigore Gafencu. Evenimentele produse în Ungaria, când autoritățile de la Budapesta au ignorat hegemonia URSS și au ridicat Cortina pentru a permite germanilor din RDG, aflați în concediu, să se refugieze în Germania Federală, au contribuit esențial la prăbușirea „blocului comunist”. Istoria acestui moment este mai puțin cunoscută, ca și detaliile de culise care au condus la crearea „zidului” ce despărțea lumea liberă de „lagărul comunist”.
Ungurii au ridicat Cortina de Fier în urma unui „picnic”. 13.000 de est-germani au fugit în Vest, sub nasul sovieticilor
Potrivit hotnews.ro, în septembrie 2004, odată cu celebrarea a 15 ani de la căderea Cortinei de Fier, cancelarul german Gerhard Schroeder amintea rolul îndeplinit de Ungaria în angrenajul evenimentelor ce au dus la prăbușirea dictaturilor comuniste. La vremea aceea, guvernul… comunist de la Budapesta a luat decizia istorică de a deschide granița cu Austria pentru turiștii est-germani care nu mai voiau să audă de regimul din RDG, condus de Erich Honecker, și visau să ajungă în Vest.
Acțiunea fusese premeditată în urmă cu mult timp. Potrivit publicației Jurnalul de Argeș, încă din ziua de 27 iunie 1989, miniștrii de externe austriac și maghiar au tăiat împreună gardul de sârmă ghimpată de la granița ce despărțea cele două țări, la Sankt Margarethen/Sopronkohida. Mai târziu, în ciuda protestelor Moscovei, la 19 august, frontiera a fost deschisă în mod simbolic timp de trei ore, exact în același punct, justificarea fiind „un mic picnic pan-european”.
În prima fază, încurajați de „picnic”, peste 600 de cetățeni est-germani s-au făcut nevăzuți peste graniță, în timp ce poliția ungară se făcea că plouă. Acesta a fost cel de-al doilea pas până la momentul din 11 septembrie 1989, când autoritățile budapestane au anunțat că turiștii și refugiații din RDG nu vor fi repatriați, ci sunt liberi să plece spre Germania Federală, via Austria. Imediat, nu mai puțin de 13.000 de cetățeni est-germani au trecut din Ungaria în țara vecină și de acolo s-au deplasat, în ciuda protestelor oficiale ale Moscovei, către RFG.
Actul de la 11 septembrie 1989 a fost nu doar unul curajos, ci mai ales prevestitor. Peste două luni, la 9 noiembrie, urma să cadă Zidul Berlinului… Dincolo de momentul pe care îl aniversăm, pentru lumea liberă este mai degrabă un prilej excelent de a rememora ce a însemnat pentru Europa Cortina de Fier și mai ales care sunt rădăcinile sale istorice, în contextul în care, din pricina războiului din Ucraina, se vorbește tot mai des de o încercare disperată de resuscitare a totalitarismului, cu „motorul” la Moscova.
Grigore Gafencu, ministrul român de externe: „O cortină de fier s-a prăbușit de-a curmezișul țării noastre”
Să ne întoarcem în timp, până în ziua de 5 martie 1946. Germania nazistă capitulase de un an, dar lumea era, din nou, cuprinsă de un conflict care mocnea între SUA şi URSS sau, mai bine spus, între blocul capitalist şi cel comunist. Din acel moment s-a folosit, timp de 43 de ani, termenul „Cortina de fier”, sintagma ce desemna linia de demarcaţie dintre zona occidentală şi cea răsăriteană a Europei. Contextul în care s-a împământenit acest termen a rămas, mult timp, o enigmă…
Pentru prima oară, expresia „Cortina de fier” a fost folosită în anul 1919, de către scriitorul rus Vasili Rozanov, unul dintre cei mai controversați gânditori antebelici ruși, în cartea „Apocalipsa vremii noastre”: „Scârţâind şi gemând, o cortină de fier coboară asupra istoriei ruse”.
Interesant este că, înainte ca respectiva sintagmă să devină „oficială”, a fost utilizată şi de Grigore Gafencu, ministrul de externe al României, într-o telegramă trimisă lui Winston Churchill, după ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către trupele sovietice.
„O cortină de fier s-a prăbuşit de-a curmezişul ţării noastre şi nu mai reuşim să prindem nicio ştire despre ce se întâmplă dincolo”, a scris Gafencu, la 2 iulie 1940. Se pare că diplomatul român l-a inspirat pe premierul britanic, dar să nu anticipăm…
Povestea curge din „Izvoarele păcii”
Încă din luna noiembrie a anului 1945, preşedintele american Harry Truman îl invitase pe Winston Churchill să susţină o prelegere la Universitatea Westminster din Fulton, Missouri, pentru a-i înmâna omului politic britanic o diplomă academică de onoare. Momentul nu era tocmai prielnic pentru Churchill, deoarece tocmai pierduse dramatic alegerile din Marea Britanie şi devenise liderul opoziţiei, deşi opinia publică engleză şi internaţională îl considera adevăratul artizan al victoriei împotriva Germaniei naziste.
Totuşi, în cadrul unui turneu european de conferinţe, Churchill fusese aplaudat la scenă deschisă, iar în America se bucura de o popularitate la fel de mare ca a preşedintelui. Aşadar, la 14 ianuarie 1946, fostul premier britanic şi soţia sa, Clementine, au debarcat la New York, la bordul navei „Regina Elisabeta”. Apoi au călătorit cu trenul spre Miami, unde au rămas două săptămâni.
În cartea sa „Memoirs of the Second World War”, pentru care a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură, Churchill a notat că şi-a petrecut timpul pictând şi înotând, în pauze dedicându-se cu desăvârşire celui mai bun prieten al său… whiskey-ul. Vacanţa a continuat în Cuba, la Havana, unde familiei Churchill i s-a alăturat şi fiica politicianului, Sarah, iar la 8 februarie 1946 cei trei au aterizat la Washington. Acolo, Churchill a început să redacteze prelegerea pentru conferinţa din 5 martie, căreia i-a schimbat titlul, din „World Peace” (Pacea Mondială) în „The Sinews of Peace” (Izvoarele Păcii).
„Nu-mi place că nu beţi în timpul meselor!”
4 martie 1946, undeva cam la prânz. Winston Churchill şi Harry Truman se aflau pe peronul gării din Washington şi se îmbarcau în trenul prezidenţial, cu destinaţia Jefferson City, Missouri. Călătoria avea să dureze fix 24 de ore şi avea să marcheze istoria ulterioară a lumii.
Potrivit mai multor surse, inclusiv cărţii lui Martin Gilbert „Viaţa lui Churchill” (1991), după mai multe pahare de whiskey, consumate în toiul unei partide de poker, Churchill i s-a destăinuit interlocutorului său: „Dacă m-aş naşte din nou, există o singură ţară al cărei cetăţean aş dori să fiu şi unde totul este posibil pentru viitorul unui om: SUA, deşi nu-mi plac unele obiceiuri ale voastre!”.
Truman a întrebat, contrariat: „La ce vă referiţi?”, iar englezul a răspuns: „Nu beţi în timpul meselor!”. Apoi i-a arătat preşedintelui american ciorna discursului său. „Este admirabil! Deşi o să provoace vâlvă, nu o să facă decât bine!”, a conchis Truman.
Discursul istoric al lui Winston Churchill: „O cortină de fier s-a coborât de-a curmezişul continentului european!”
Mai târziu, Winston Churchill urca, în aplauze, la tribuna Universităţii Westminster din Fulton, unde urma să ţină celebrul speach, în care se recunosc clar cuvintele lui Grigore Gafencu: „Siguranţa şi bunăstarea pot fi asigurate doar dacă doi mari prădători sunt îndepărtaţi: războiul şi tirania. Nici prevenirea războiului, nici evoluţia continuă a organizaţiei mondiale nu pot fi obţinute fără ceea ce eu numesc asocierea frăţească a popoarelor de limbă engleză”.
„Aceasta înseamnă o relaţie specială între Imperiul şi Commonwealth-ul Britanic şi SUA. (…) De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a coborât de-a curmezişul continentului european! În spatele acestei linii se află capitalele vechilor state din Europa Centrală şi Răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu numesc sfera sovietică”, a continuat politicianul.
„Guvernele poliţieneşti prevalează în aproape toate cazurile şi, cu excepţia Cehoslovaciei, nu există democraţie reală. Alături de Cortina de fier care se află peste Europa, există şi alte cauze de nelinişte. În Italia, Partidul Comunist este serios deranjat de obligaţia de a acorda sprijin pretenţiilor mareşalului Tito asupra fostului teritoriu italian de la capătul Adriaticii. Viitorul Italiei se află pe muche de cuţit”, a adăugat Churchill, care abia își intrase „în mână”.
„De asemenea, nu ne putem imagina o Europă puternică fără o Franţă puternică (n.r în Franţa, comuniştii strângeau o mulţime de prozeliţi, inclusiv artişti precum Simone Signoret, Yves Montand etc.). Eu nu cred că Rusia sovietică doreşte război. Ei doresc fructele războiului şi extinderea puterii şi a influenţei lor. Din ceea ce am văzut la prietenii noştri ruşi, foştii aliaţi din timpul războiului, sunt convins că nu admiră nimic mai mult decât puterea şi că nu există ceva faţă de care să aibă mai puţin respect decât slăbiciunea, în special slăbiciunea militară”, a încheiat fostul premier britanic.
Potrivit cfr.org, discursul a avut parte de critici în America. „Chicago Sun” a scris că „scopul acestuia este dominaţia globală a SUA şi a Imperiului Britanic prin intermediul armelor”, iar „Wall Street Journal” sublinia că „SUA nu vor nicio alianţă sau altceva de acest gen cu nicio naţiune”. În fine, publicaţia „The Nation” a menţionat: „Churchill a adăugat o cantitate semnificativă de otravă relaţiei deja în curs de deteriorare dintre Rusia şi puterile din Vest”.
Stalin a acuzat instigarea la un nou război mondial
Răspunsul tovarăşului Iosif Visarionovici Stalin nu a întârziat. La 14 martie 1946, liderul sovietic a răspuns, într-un interviu acordat ziarului „Pravda”: „Domnul Churchill este în poziţia unui instigator la război. Şi nu este singurul. Are prieteni nu numai în Anglia, dar şi în SUA. Domnul Churchill aminteşte uneori în prelegerile sale de oamenii de rând, din căminele modeste, bătându-i, parcă, uşor pe umăr şi pretinzând că este prietenul lor”.
„Dar aceşti oameni nu sunt atât de simpli în gândire, cum pot părea. Oamenii de rând au opiniile lor şi ştiu cum să şi le apere. Ei, milioanele de nevoiaşi, sunt cei care au votat împotriva domnului Churchill şi a partidului său, în favoarea Partidului Laburist”, a continuat Stalin.
Cum se impuneau politicienii români, pe plan european
Dincolo de frustrările celebrului „Tătuca” de la Kremlin, noi revenim la relația dintre Winston Churchill și Grigore Gafencu. De altfel, fostul premier britanic sprijinise România inclusiv în tentativa de formare a „blocului neutrilor”, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În lucrarea „Dosare ale războiului mondial”, scrisă de istoricul Gheorghe Buzatu și apărută la editura „Junimea”, în anul 1979, se menționează faptul că Gafencu a avut relații apropiate atât cu Churchill, cât și cu șefii Foreign Office-ului.
De altfel, încă din 1939, Gafencu avertiza în legătură cu planurile Reichului german: „Va fi un război de distrugere de necrezut”. Atitudinea politicianului român se situa exact pe aceeași linie cu discursurile promovate de Churchill, care, încă dinaintea începutului conflagrației avertizase cu privire la planurile Germaniei, într-un moment în care opinia publică britanică privea relaxată situația.
Aceasta este povestea începuturilor apariției sintagmei „Cortina de Fier”. Nu peste mult timp, la 20 octombrie, vom comemora 79 de ani de când Stalin și Churchill au împărțit Europa, iar România a fost făcută „cadou” Uniunii Sovietice. În consecință, actul de demnitate comis de unguri la 11 septembrie 1989 rămâne nu doar un moment istoric și simbolic, ci actul politic care, odată cu ridicarea în premieră a Cortinei de Fier, a arătat neputința sistemelor dictatoriale în fața nevoii generale de schimbare.
