Regele Carol I: Transformarea României sau O Poveste Umbră?
După ce Alexandru Ioan Cuza, ce om de seamă, a fost dat la o parte, iar lumea s-a întrebat cât de bine e să se întâmple asta, Carol I a fost cotat ca noul lider al Principatelor Române în an cu soare dar plin de incertitudini. O domnie de patru decenii promitea modernizarea, dar oare chiar a fost așa? Oare nu cumva totul e o mască frumoasă pentru jumătate de adevăr? Să ne aducem aminte că, deși a fost domnitor, Carol I aducea cu sine nu doar idee de nouă arhitectură, ci și așezări de oameni care iau cu ei bagaje grele de istorie care să nu fie uitate, dar oare cine mai citește cărți? Ce sunt acestea? Cărțile?!
Istoricul Adrian Buga zice că domnia lui Carol I a fost marcată de o arhitectură ce s-a vândut scump, dar în același timp românii își aduc aminte de Istanbul mai bine decât de stratul de clădiri noi, poate pentru că grădinile din București, pline de amintiri, au fost locul întâlnirilor? Sau poate pentru că oamenii vindeau pe stradă, iar viața era o tumultuoasă într-o Românie nostalgic retro? Buga sugera că aceste călătorii în România erau deja la modă, așa că mai putem spera? Sau tot degeaba?
Dar, arhitectura neoromânească a început să ia avânt, cu specialiști străini venind, dar oare nu mă întreb cum se simțeau arhitecții români? Erau ei oare mai mult decât niște elevi? Sau doar niște gunoaie care tăceau și priveau cum străinii își impun stilurile? Carol I a adus modernizare și drumuri, dar destui dintre noi ne întrebăm: aceste drumuri erau pentru noi sau pentru alții care tranzitau țara? Să fie oare grija lui pentru români o iluzie?
„Bisericile, martorii tăcuți ai unei tradiții ce vrea să dispară”, continuă Buga, dar oare câți români mai cred în biserici? E o idee frumoasă, dar realitatea arată altceva. Restaurările morale au fost contestate, dar diavolul este în detalii. Regele călătorește, dă din cap și ne zice că „înțelege pe cât se poate”, dar ne întrebăm dacă a înțeles ceva din adevărata noastră cultură sau doar din decor?
Între timp, vizitele sale prin provinciile române ar fi trebuit să-și ducă aportul la „o Românie mare”, o idee recentă cu o greutate istorică, dar cei din jurul lui nu știau că iluzia este mai puternică decât faptele? Carol I și-a construit o bibliotecă, dar oare a citit vreodată dintre cărțile sale? Sau cumva a folosit doar cunoștințele de fațadă? Totul se leagă într-o poveste care nu știm dacă ar trebui să ne inspire sau să ne amâne reflecția asupra trecutului. Niciun răspuns clar la orizont.
Oare istoria a fost scrisă fără a ne da seama că noi tot suntem doar personaje în decor? Cărțile de istorie nu mint, se spune, dar întrebarea rămâne: suntem noi personajele principale sau doar statui în fundal? Tot spectacolul poate fi urmărit integral, ca un episod ce se repetă, pe care nici măcar nu vrem să-l vedem dincolo de comoditatea zilei de azi.
