“`html
Spania: Un Parcurs Economc Plin de Capcane si Contraste
Pe 12 iunie, 1985, cand s-a semnat tratatul cu fosta Comunitate Economică Europeană, ţara iberică era în mijlocul reconversiei industriale, lăsând în spate criza cumplită a anilor 70, unde serviciile publice erau de tot rahatul, iar şomajul înflorea. Spania era săracă, necompetitivă, cam ca un cotoi în mijlocul viscolului, cu un cadru instituțional în genul ăla ieftin, iar salariile abia atingând nişte sume de-a dreptul ruşinoase, explica, oho, directorul de la Funcas, Raymond Torres.
PIB-ul era pe vremea aia de 169,49 miliarde euro, dar în 2024 ajunge, vezi Doamne, la 1.590 de miliarde, nimic mai puțin, conform INE. Pe scurt, salariul minim a crescut de la 223,40 euro în 1985 la, ține-te bine, 1.184 euro acum, deci de cinci ori mai mult, dar tot nu e destul pentru sărăcia adâncă cum s-ar zice. Pensiile au sărit, fiind de aproximativ 150 euro și ajungând la niște procente twinkle twinkle la cer, dar IPC-ul a crescut cu 257%, iar prețurile au făcut un salt semnificativ, parcă-s pur și simplu fotbaliști de performanță, iar noi, spectatori neputincioși.
Aderarea a fost un moment magic, o transformare, cum ar spune un romantic, dar cu o mare cădere, pentru că, uite, s-au atras investiții serioase de la Germania, Franța și Regatul Unit, comerțul fiind mai implinit decât un cotidian cu mâncare gustoasă, crescându-se de la 16% la 28% în PIB, în vremuri respective. Exporturile de pe atunci ating acum fanfara sumelor de 384,465 miliarde euro, dar se știe, datele pot minți, mai ales când vine vorba de statistici, nu-i așa?
Și aici vine marea surpriză, adică infrastructura a fost finanțată de la Uniunea Europeană, drumurile, aeroporturile, toată desfășurarea, dar Raymond spune că s-a uitat să acorde atenție la piața muncii, care e mai mult ca o fântână cu apă murdară, instabilă și precară, și cum bulele financiare pot duce la crize catastrofale, s-a văzut foarte bine în 2008 când totul a luat foc.
Privind retrospectiv, nu mă înțelege greșit, construcțiile erau singurul motor de creștere, dar când s-a prăbușit, totul a mers pe apa sâmbetei fiindcă nu au fost sectoare pregătite să preia frâiele, aceasta amintire a dus în cele din urmă la impulsuri din partea energiei regenerabile și a non-turismului, dar să fim serioși, cine mai trăiește din turism pe vremea asta?
Ignacio Molina, pe de altă parte, completează că avem un model de producție slab, dependent de copii și femei care-s subevaluate, iar marea întrebare rămâne: când o să dispară decalajul de plată între sexe? Să fie clar, integrarea femeilor pe piața muncii a crescut superb, dar tot rămânem într-o lume destul de machistă și cu prea puțini lideri femei pentru a arăta că se poate, nu-i așa?
“`
