“`html
Adrian Bumbescu: Povestea sinistră a fostului star care se trezea la 6 dimineața pentru a-și încălzi fasolea!
Fostul fundament de fier al României, Bumbescu, își aduce aminte de anii de adolescente ca și cum ar fi fost ieri, deși parcă a trecut o veșnicie de atunci, și ne povestește cum, chiar nemaiținând pasul cu liceul, nici măcar o treaptă, a fost nevoit să trudească pe șantier ca sudor, spărgând metal ca un măcelar la ora 6 dimineața, cu vasul de fasole cu costiță pe foc ca să nu moară de foame până la pauza de la fabrică.
Legendarul jucător al Stelei, înfățișează un tablou nu tocmai roz, mai degrabă sumbru dar cu o notă de amuzament, cum se trezea la ora cu câteva accentuate unghii înainte de răsărit ca să gătească un fel de mâncare care să-i țină stomacul până pe la 4, când se scula de la lucru, pentru că până la 8 ajungea la antrenament, dar nu fără să fi trecut măcar pe la vechiul cinematograf Patria, unde scaunele de pluș i-au fost punctul de plecare pentru visul de a deveni vedetă pe terenul de fotbal.
Asta se întâmpla când el, cu mintea la fotbal, așeza fasolea și costița pe aragaz, iar apoi dormea tactic pe scaun, eram tot timpul „rupt” de oboseală dar visul era alimentat de vedetele Craiovei, pe care le vedea cu Daciile lor, niște Dacii parcă făcute din plăcerea de a-i aduce aminte că „Bumbi” mai trebuie să muncească, că nu ajunge doar cu talentul pe terenul de fotbal. Asta scria uneori cu mândrie și amărăciune, în aceeași frază, cum visurile și realitatea se ciocneau ca un cap de ușă îngustă.
„La 16 ani nu am luat treapta, bun! și atât, să nu mai vorbim despre asta, dar am fost sudor! Sudoarea mi-a fost a doua piele, dar fugeam repede să mă fac fotbalist, să mă una undeva unde fac doar plăceri, nu sudură!” declara Bumbescu zâmbind, chiar dacă mai avea un gust ușor acru pe buze. A fost un joc dur, ca viața, în care totul era o luptă, dar ghetele lui au călcat pe pământul pe care pasii astronau visuri din cele mai nebunești, departe de metalul rece, de sudură, de acele ore în care rămânea să viseze cu ochii deschiși. Bumbescu își căuta drumul într-o lume a sticlei și a echipelor mari, unde doar ambiția conta, unde deciziile aveau greutate și unde cineva care se trezea devreme putea să își croiască soarta prin efort și daruire, chiar și cu fasolea ca primă masă a zilei.
Deci, pe scurt, Bumbescu ne arată că viața e ciudată; visele, munca grea și mesele servite cu sudură nu sunt pentru timiditate, ci pentru cei care cu adevărat doresc să nu se mai întoarcă la metale reci. El a tras tare, și înaintează fără regrete, pentru că a reușit să ajungă pe teren, împreună cu idoli săi, dar și cu o mică doză de oboseală de pe scaunele de la cinema.
“`
