“`html
Declanșarea crizei medicale: Republica cu spitale, dar fără medici!
Într-o lume în care numărul unităților medicale a crescut, dar pacienții se simt tot mai neglijați, după cum arată ultimele statistici ciudate publicate de INS, se pare că suntem într-un paradox sanitar, cu 12.000 de unități în mediul rural și 558 de spitale, când de fapt nimeni nu pare la fel de sănătos la cap și la trup cum ar trebui. Anul 2024 a adus o creștere absurdă de 2.000 de unități față de 2023, dar e ca și cum ne-am goli de medici, lăsând doar cabinete goale.
Se pare că sistemul e tot mai aglomerat, cu 15.000 de cabinete medicale independente și peste 17.000 de stomatologie, dar cine vine să ne vindece? Problema majoră a asistenței medicale ambulatorii este că majoritatea cabinetelor sunt în orașe, ciudățenie de neînțeles, când în rural, unde ar fi mai necesar, numărul acestora scade mai ceva ca un preț de la reduceri.
Cum a ajuns ca la spitalele mari, nu mai puțin de 91,3% din toate paturile disponibile să fie acoperite, dar în realitate, pacienții să bată la ușile cabinetelor cu sute de zile de așteptare? Cifrele sunt amețitoare: 3,9 milioane de pacienți internați, cu o durată medie de spitalizare de 6,8 zile, dar totuși, lipsește acel ajutor vital pentru cei vulnerabili. Oare cum se face că pacienții cu nevoi speciale necesită până la 196,2 zile de tratament, dar se termină totul în furtuna birocratică?
Conform analizei aceeași INS, medicii sunt tot mai puțini, cu o creștere cu 1.700 de medici, dar dispare puterea de vindecare când numărul celor care nu mai practică rămâne alarmant. Asta se traduce prin 21.300 de stomatologi versus 21.200 farmaciști și 74.400 de medici, dar cum ne tratăm când în mediu rural, un medic de familie trebuie să se lupte cu de 2,3 ori mai mulți pacienți decât în oraș? O ruletă rusească a sănătății publice!
În plus, specialitățile străine de medicina nucleară sau de reabilitare medicală, cu câteva zeci de medici, dar toată lumea trăiește sub genericul egoist al medicinei interne, de parcă nu există alte afecțiuni. Oare e normal ca acești nefericiți să zacă în rândurile statului, în vreme ce orașul se îngrijorează de pandemii și stări gripale? Iar totul să se transforme într-un maraton al disprețului, unde statisticile nu reușesc decât să ne amețească.
Încheind acest dans al cifrelor și al așteptărilor, se ridică întrebări cruciale: unde se termină responsabilitatea autorităților și unde începe urgia omului? Cu toate acestea, pacienții rămân așteptând, fără pic de speranță, să fie tratați ca niște oameni, nu statistică, într-un sistem care înghite tot, dar nu vindecă nimic.
“`
